Argumente filosofice pentru învierea din morți

cropped-DSCN2453.jpg“Athenagoras a scris şi un tratat Despre Înviere, care ni s-a păstrat şi care nu este lipsit de interes pentru istoria raporturilor dintre credinta creştină şi filozofie.

Mai întîi, el afirmă că învierea trupurilor nu este imposibilă. Dumnezeu poate s-o săvârşească, căci cel ce a putut să creeze, poate desigur să redea viața celor pe care le-a creat; mai mult, poate chiar să vrea acest lucru, căci nu e nimic nedrept sau nevrednic de el în aşa ceva. Acest prim moment al oricărei apologii este ceea ce Athenagoras numeşte a vorbi “pentru adevăr”; al doilea moment, care trebuie totdeauna să-i urmeze primului, constă în a vorbi “despre adevăr”. În cazul de faţă, după ce s-a arătat că învierea trupurilor de către Dumnezeu este cu putință, acest al doilea moment constă în a arăta că ea va avea loc efectiv.

Trei argumente principale o dovedesc.

 Mai întâi, dacă Dumnezeu a creat pe om pentru a-l face să participe la o viaţă de înțelepciune şi să-i contemple neîncetat lucrările, cauza naşterii îi garantează omului veşnicia, iar aceasta, la rîndul ei, îi garantează învierea, fără de peisajcare omul nu ar putea să supraviețuiască. Athenagoras insistă asupra caracterului strict al acestei demonstrații, pe care nu o socoteşte doar probabilă, ci evidentă, fiind întemeiată pe principii sigure şi pe consecințele ce decurg din ele. Această dovadă este, singură, de ajuns.
De aceea, Athenagoras o propune în primul rând şi chiar protestează iritat împotriva celor care prezintă la început argumente care nu trebuie să vină decât pe urmă. De pildă, e greşit să se spună că învierea trebuie să aibă loc pentru ca să fie cu putinţă judecata de apoi, căci, dacă învierea are loc numai în scopul judecăţii, copiii morți la o vîrstă prea fragedă ca să mai poată face binele sau răul nu ar mai trebui să învie.

 Al doilea argument al lui Athenagoras se trage din natura omului, care este făcut din suflet şi trup. Dumnezeu nu a creat suflete, ci oameni, în vederea împlinirii unui scop. Trebuie deci ca istoria şi destinul celor două elemente care alcătuiesc acest tot să fie aceleaşi. Acest principiu l-a dus pe Athenagoras la formularea, în termeni neîntrecuți ca vigoare şi claritate, a unei idei de importanță fundamentală pentru orice filozof creştin: omul nu se confundă cu sufletul său, trupsci este îmbinarea sufletului şi trupului. Dacă ne gîndim bine, această teză a declanşat, chiar de la începuturi, obligația, de care gînditorii creştini nu vor deveni conştienti decît mai tîrziu, de a nu ceda mirajului  platonismului. Sau admitem, împreună cu acel Platon din Alcibiade, că omul este un suflet care foloseşte un trup şi, pornind de la acest principiu, vom fi treptat nevoiti să fim de acord cu tot platonismul; sau postulăm, împreună cu  Athenagoras, că trupul e parte esențială a naturii umane, şi atunci va trebui să ne alăturăm unei antropologii de tip aristotelic. Dogma învierii trupului constituie o invitație imperativă ca trupul să fie inclus în definitia omului; oricît de paradoxală ar părea la început această teză, pare limpede că dogma amintită a justificat a priori triumful final al aristotelismului asupra platonismului în gîndirea filozofilor creştini.

Să observăm cu atentie prima formulare întîlnită a acestui principiu: “Dacă mintea şi ratiunea s-au dat oamenilor pentru ca ei să poată cunoaşte lucrurile ce se arată minții – nu numai substanța lor, ci şi bunătatea, întelepciunea şi dreptatea eului care le-a dăruit -, e absolut necesar ca judecata rațiunii să dăinuie tot atîta vreme cât cauzele pentru care le-a fost dată rămân aceleaşi. Nu va putea dăinui dacă nu dăinuie lucrul care a primit-o şi în care sălăştuieşte. Or, acela care a primit minte şi raţiune nu e sufletul ca atare, ci omul. Trebuie deci neapărat ca omul, alcătuit din suflet şi trup, să trăiască mereu, şi aceasta nu se poate dacă el nu învie.

 Abia aici apare al treilea şi ultimul argument, şi el tot demonstrativ, dar condiționat mai ales de acceptarea primelor ejdouă: fiecărui om i se cuvine dreaptă simbrie – răsplată sau pedeapsă. Dacă acceptăm un Dumnezeu creator, pro­vidență a oamenilor şi plin de dreptate, va trebui să acceptăm şi dreapta judecată, urmată de sancțiuni; şi, de vreme ce nu sufletul, ci tot omul este cel care se arată vrednic sau păcătos, va trebui ca şi trupul să învie pentru ca omul întreg să fie răsplătit sau pedepsit.
Athenagoras a surprins deci în întelesul lor corect câteva date fundamentale ale problemei pe care o avea de rezolvat gîndirea creştină. Să facă deo­sebire între cele două momente ale oricărei apologetici: proba credibilității, prin respingerea argumentelor care vor să stabilească absurditatea credinței, şi să demonstreze rational şi nemijlocit adevărurile astfel postulate ca posibile; să facă deosebire între proba rațională şi apelul la credință: de aceea l-am văzut pe Athenagoras explicând învierea trupului fără să facă apel la învierea lui Cristos, chezăşie pentru orice creștin; să identifice obiectul însuşi al creştinismului cu mântuirea omului şi, drept unnare, identificarea omului cu întregul din care este alcătuit.”

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu

 

Social tagging: > > > >

Leave a Reply

.