Archives for admin

Ce este psihoterapia

Ce este psihoterapia

Psihoterapia poate fi definită ca fiind tratamentul tulburărilor emoţionale, de comportament sau de personalitate, bazat în principal pe relaţia care se formează între psihoterapeut şi pe interacţiunea verbală şi nonverbală dintre aceştia.

Psihoterapia – sau terapia prin cuvânt – ajută clientul să înteleagă cum s-au dezvoltat simptomele care îl deranjează, care este cauza lor şi cum le poate depăşi, de ce se simte trist, anxios, furios, gelos, deprimat etc., să se cunoască şi să-şi accepte atât punctele forte cât şi cele slabe ale personalităţii, să-şi gestioneze conflictele interioare precum şi cu ceilalţi, să relaţioneze în mod optim cu partenera/partenerul sau alte persoane din viaţa sa  etc.

citeşte şi Beneficiile psihoterapiei

Atunci când oamenii îşi pot identifica emoţiile şi tiparele comportamentale şi de gandire, ei devin mai capabili să facă faţă situaţiilor dificile.

Psihoterapia este un parteneriat între client si terapeut. Relaţia dintre un psihoterapeut și un client este strict profesională, avand drept scop să ajute clientul. Relația terapeutică diferă de toate celelalte relaţii: terapeutul este acolo pentru a-şi însoti clientul pe drumul acestuia către descoperirea de sine a clinetului. Clientul nu trebuie să-şi facă griji că lucrurile spuse în terapie vor fi aduse la cunoştinţa altora sau că vor îi vor afecta relaţiile familiale sau profesionale.

citeşte şi Ce este psihoterapia pozitivă

Cui este recomandată psihoterapia

În general, psihoterapia este recomandată persoanelor copleşite de probleme de viaţă, relaţionale sau de muncă, probleme care le provoacă durere şi disconfort. Cu toate acestea, este posibil ca o persoană să înceapă un demers terapeutic dacă doreşte, pur şi simplu, să se cunoasca mai bine şi să caute soluţii pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii personale.

Relaţia terapeutică se bazează pe încredere reciprocă şi este o relatie intensă din punct de vedere psihologic. Psihoterapeutul respectă dreptul clientului de a-şi construi propria viaţă. El recunoaşte că orice persoană are dreptul de a-si hotărî singură destinul si de a lua propriile decizii. De aceea, psihoterapeutul va fi doar un însotitor, un ghid, un îndrumător. El nu va oferi soluţii, ci doar sfaturi, dacă este cazul, şi îl va ajuta pe client ca acesta să-şi găsească propriile răspunsuri pentru a fi capabil să-şi rezolve singur problemele.

Putem să ne schimbăm întreaga viaţă, precum şi atitudinea oamenilor din jurul nostru doar schimbându-ne pe noi înşine.”  Rudolf Dreikurs

 

Intrarea într-o cură de psihoterapie este un demers conştient al unei persoane de a se angaja într-un proces de schimbare care presupune confruntarea cu propriile dificultăţi si care poate avea ca rezultat maturizarea, creşterea şi dezvoltarea personală. Clientul poate da sens evenimentelor din viaţa sa.

citeşte şi Călătorind spre Sine (despre procesul de individuaţie)

Cât durează psihoterapia

Durata demersului terapeutic se poate întinde pe perioada a câtorva săptămâni, luni sau chiar ani, în funcţie de obiectivele si motivaţiile clientului, precum si de amploarea dificultăţilor. Psihoterapia poate fi individuală sau de grup, se poate adresa adulţilor, copiilor sau adolescenţilor, precum şi familiei şi cuplurilor.

Când se termină psihoterapia?

Psihologul Scott Peck spunea că aceasta se întâmplă atunci când clientul va fi capabil să devină el însuşi un bun terapeut. Este nevoie de mult curaj pentru ca o persoană să se angajeze în călătoria creşterii spirituale dar aceasta experienţă unică poate duce către o viaţă plină de sens.

Daniela Deneanu, psiholog & psihoterapeut relational

Cel mai bun psihoterapeut din Bucuresti (sau de oriunde)

cropped-bookfest-1-iunie-019.jpgCum ați interpreta o asemenea descriere pe pagina unui psihoterapeut?  Ați apela la serviciile unui psiholog sau psihoterapeut care se autodeclară cel mai bun psihoterapeut psiholog din București (sau din oricare alt oraș din țară sau din lume) fără să aducă argumente pentru susținerea afirmației sale?

Am căutat cu google search sintagma psihoterapeut bun București și nu am fost deloc surprins să văd că primele rezultate sunt situri ale unor psihologi psihoterapeuți care plătesc să apară în primele pagini. Însă tocmai această procedură atrage atenția asupra faptului că lucrurile nu stau chiar așa, căci nu avem nicio dovadă că acei psihoterapeuți chiar sunt cei mai buni. Ba dimpotrivă, putem da peste unii foarte slabi pregătiți. Întâmplarea face ca unul dintre aceste rezultate sponsorizate să fie al unei psihoterapeute din zona Unirii despre a cărei formare am cunoștință îndeaproape, căci o cunosc bine: a absolvit studiile de licență la Universitatea Spiru Haret  și a urmat un master la care a prezentat o lucrare de dizertație plagiată după o lucrare de pe internet a unei australience pe care a tradus-o pe banii firmei de construcții rutiere la care lucrează, după cum singură se lăuda, voioasă că știe să se…descurce.  Românul  e ….descurcăreț, deh! Se poate spune despre un asemenea psihoterapeut că este bun?

Dar atunci cum putem ști cine e psihoterapeut bun și cine nu?

Și, în definitiv, ce înseamnă un psihoterapeut bun? Este cel care te poate înțelege sau cel care te poate ajuta efectiv să îți rezolvi problemele cu care te confrunți – acesta ar fi un prim și simplu răspuns. Totuși, nu putem afla acest lucru decât după ce am terminat o cură psihoterapeutică, iar aici încercăm să ne lămurim cum putem afla înainte de a începe una.

Putem vorbi despre existența unor semne că psihoterapia merge bine? Din păcate, nu există un răspuns universal valabil la această întrebare, căci fiecare persoană este unică, iar tratamentul psihoterapeutic este personalizat. Cine susține altfel și vine cu liste de semne că psihoterapia merge bine (sau nu), nu are habar de ce înseamnă să ții cont de unicitatea fiecărui client. Dar se poate trage o primă concluzie de aici: un psihoterapeut bun nu consideră clientul numai un recipient al unor tehnici psihoterapeutice învățate în timpul formării sale, ci se adaptează nevoilor acestuia în funcție de caracteristicile particulare ale personalității sale. Uneori aceasta înseamă să fie puțin nonconformist dar numai pînă la limita respectării codului deontologic, căci nu se permite sub nicio formă încălcarea acestuia.

Mai mult decât metoda și forma de psihoterapie pe care o practică psihoterapeutul din București (sau de oriunde) contează relația psihoterapeutică, deci avem un alt indiciu că lucrurile merg bine dacă simțim că s-a stabilit o relație satisfăcătoare de egalitate între cei doi participanți la procesul terapeutic. 

Există psihoterapeuți care aderă atât de strâns la conceptele și tehnicile specifice formei de psihoterapie învățate încât ratează ascultarea efectivă a clientului. Dacă acesta are o nevoie de a merge într-o anume direcție într-o ședință, direcție pe care psihoterapeutul nu este pregătit să meargă, se naște un dialog al surzilor acolo, nu un cadru ideal pentru înțelegere. Este necesar, deci, ca pregătirea psihoterapeutică să fie cât mai eclectică (de exemplu, psihoterapia pozitivă este o metodă eclectică) pentru a putea asigura flexibilitatea necesară procesului terapeutic. 

Un psihoterapeut bun va fi întotdeauna preocupat de formarea sa continuă, va citi cele mai noi cărți de psihologie și va participa la conferințe naționale și mai ales internaționale pe teme psihologice, căci știe că trebuie să fie la curent cu cele mai noi cercetări din domeniul său.

Psihoterapeutul bun din București sau din alte colțuri ale lumii va scrie periodic articole înreviste de specialitate și va participa activ la informarea populației cu privire la beneficiile psihoterapiei și la alte subiecte de interes general (anxietate, depresie, tulburari de personalitate, dependenta emotionala, relatii de cuplu etc.).

 

 

 

 

Adevar prin consens?

 

Adevarul prin consens presupune faptul ca unul sau mai multe enunturi sunt adevarate numai fiindca exista un acord general in ceea ce le priveste. Totusi, in ciuda aparentelor, acordul unanim in privinta unei afirmatii nu ofera garantie ca acea afirmatie este adevarata. Oamenii pot crede si cadea de acord si asupra unor neadevaruri, chiar daca nu sunt constienti de acest lucru. Chiar si in stiinta se poate intalni acest gen de situatie, dat fiind ca la un moment dat toti inteleptii lumii credeau, de exemplu, ca pamantul este plat sau ca soarele se invarte in jurul pamantului. 

Ca urmare, este bine sa cercetam modul in care oamenii ajung la un consens, inainte de a ne forma o parere pa baza opiniei generale. Daca s-a cazut de acord asupra unei afirmatii fara sa existe o concordanta cu realitatea a enunturilor respective, cel mai rational lucru este sa fim sceptici cu privire la acel asa-zis adevar. Oamenii sunt in general creduli si pot fi usor indusi in eroare, mai ales daca enuntul initial (presupus fals) a fost emis si raspandit de o autoritate in acel domeniu. Pe de alta parte, suntem inclinati din fire sa credem ceea ce corespunde propriilor prejudecati si sa selectam din realitate numai faptele care ne confirma parerea preconceputa. Acest lucru se intampla mai ales in domeniul psihanalizei, unde sunt selectate din evenimentele pacientului numai acele intamplari care sustin diversele teorii, ignorandu-se uneori cu buna stiinta acele intamplari care infirma teoriile psihanalitice. Acest fel de gandire distorsionat se numeste gandire deziderativa.

De aceea, afirmatiile care incep cu “Majoritatea crede ca..” trebuie privite cu suspiciune, caci intentia din spatele afirmatiei nu este deloc descoperirea adevarului, dimpotriva, se urmareste ingroparea lui sub povara grea a opiniilor majoritare si manipularea opiniei publice. Nu poate fi admis drept argument valid argumentul bazat pe opinia majoritatii, acesta nu este un criteriu bun pe care sa ne intemeiem opinia. E nevoie de cercetare suplimentara pentru a vedea pe ce anume se intemeiaza opinia majoritatii ca sa vedem daca este justa sau nu. 

 

Terapia relației cu un misogin

 

“Terapia se bazează pe o combinație între abilitățile terapeutului și legătura personală dintre terapeut și pacient. Este un proces intim și uneori dificil. Prin urmare, relația cu terapeutul este la fel de importantă pentru dezvoltarea ta, pe cât sunt cunoștințele și tehnicile lui. Nu-ți pierde timpul, energia și banii cu un terapeut care nu este cu adevărat sensibil la sentimentele și nevoile tale.

Părerea mea personală este că terapia trebuie să fie activă, directivă și limitată în timp. Terapeutul trebuie să-ți provoace multe conexiuni inverse. Prea mulți terapeuți se așază pe scaun și nu își ajută clientul decât cu un da din când în când, sau cu și cum te-ai simțit?

Un terapeut care te călăuzește spre schimbări comportamentale constructive îți va salva timpul și banii. Nu te teme să cercetezi piața. Tu ești pacientul și este dreptul tău să pui întrebări și să primești răspunsuri directe. Cel mai important este să nu temi să te încrezi în instinctele tale.

Pentru a te ajuta în procesul de selecție, îți voi spune câteva lucruri la care trebuie să fii atent/ă:

  • Ți se promite leacul în două sau trei ore, contra unei mari sume de bani.
  • Terapeutul de sex masculin petrece mult timp comentându-ți atractivitatea și/sau spunându-ți detalii despre viața lui sexuală.
  • Terapeutul pasiv și nepăsător, care stă pe scaun și încuviințează tot ce spui.
  • Terapeutul care îți va spune că va avea nevoie de ani întregi ca să te ajute.

Mulți psihoterapeuți, mai ales psihiatrii și psihanaliștii, au fost educați după modelul tradițional freudian, care definește femeile ca fiind deficiente, isterice și masochiste. Terapeutul freudian, bărbat sau femeie, consideră că este treaba lui să ajute femeia să-și învețe rolul potrivit. În acest context, sănătatea înseamnă că femeia a devenit supusă, grijulie și atentă cu partenerul ei, indiferent de felul în care o tratează acesta. Dacă are ambiții proprii, femeia e etichetată ca fiind competitivă și masculină. În mod surprinzător, modelul acesta arhaic a pătruns la scară largă în practica terapeutică.

sursa: www.minddisorders.com

sursa: www.minddisorders.com

Unii psihanaliști de sex masculin favorizează bărbații atunci când lucrează cu un cuplu sau cu o femeie. Acești psihanaliști cred că, dacă există o problemă în relație, este vina femeii. Am auzit psihanaliști care spuneau: Nu se poate ca relația să fie atât de rea cum spune ea. Poate că îi place să fie tratată rău, și îl provoacă. Din nefericire, misoginii sunt printre noi și au multe profesii, iar psihanaliza are și ea partea ei.

Fiindcă îmbracă terapeutul într-o mantie de putere și autoritate și tinde să copie relația părinte-copil, psihanalistul poate să acționeze după scenarii personale atunci când este vorba despre pacientele lui. Situația aceasta este foarte periculoasă pentru o femeie care și-a pierdut deja o mare parte din încrederea în propria persoană, pentru că este implicată într-o relație cu un misogin. Dacă întâlnește un terapeut care are aceeași atitudine față de femei, ca și partenerul ei, toate lucrurile negative pe care le aude acasă vor fi întărite în biroul terapeutului. “

 Dr. Susan Forward – renumit psihoterapeut și autor american

Diferența între psihoterapia psihanalitică și psihanaliză

 

 

Există un dezacord între psihanaliștii și psihoterapeuții psihanalitici de seamă în ceea ce privește recomandările psihoterapiei psihanalitice. Kernberg (1981) de exemplu, spune că psihoterapia psihanalitică este indicată pentru maladiile psihice grave cu tulburări structurale ale Eului, spre deosebire de alții care spun că interpretările caracteristice acestei terapii pot avea efecte maligne asupra acestor persoane.

Diferența dintre psihanaliza propriu-zisă și psihoterapia psihanalitică este dată de diferențe de procedură din cele trei paradigme de bază:

 

1. Analiza sistematică și nesistematică a transferului – interpretarea transferențială trebuie să țină cont și de conflictele dominante din realitatea imediată.

2. Explicarea și interpretarea ca metode privilegiate de tratament.

3. Păstrarea neutralității tehnice – terapeutul nu trebuie să se lase implicat în înscenarea relațiilor obiectale arhaice.

 

În ceea ce privește frecvența întâlnirilor, în psihoterapia psihanalitică sunt necesare 2-3 chiar 4 ședințe pe săptămână, în timp ce în psihanaliză de 4-5 întâlniri sau chiar 6. Regresia nu depinde de frecvența întâlnirilor, totuși, ci de modalitatea de procedură.

În medie, psihoterapia psihanalitică durează tot 5 până la 7 ani, ca și psihanaliza, spune Kernberg, dat fiind că tulburările de personalitate cer mai mult timp pentru restructurare. El arată că în cazul tulburărilor severe și al celor cu tulburări de personalitate borderline se văd cel mai bine conflictele intrapsihice contradictorii.

 

Despre inconstientul colectiv

Descoperirea inconstientului colectiv este unul dintre evenimentele marcante ale secolului trecut si contributia cea mai importanta a lui Carl Gustav Jung. El porneste de la observatia ca inconstientul personal descoperit de Freud, care era considerat sediul tendintelor infantile refulate începând din copilaria timpurie sub influenta morala a mediului si continuând de-a lungul vietii, nu acoperea în totalitate natura si continuturile inconstientului. Ceea ce l-a intrigat si l-a facut sa se dedice unui studiu intens al acestui concept a fost faptul ca unele contexte fantasmatice ale pacientilor sai nu îsi aveau originea în preistoria individuala, ci în mituri. El le-a numit fantasme mitologice (1950) si le-a studiat cu atentie timp de mai multi ani …citește în continuare

Conceptul de libertate la Sartre

DSCN2301-150x150Jean-Paul Sartre, filosof francez, reprezentant al existențialismlui,  face o distincție între conceptul empiric, popular de libertate, echivalat cu “facultatea de a obține scopurile alese”- de a obține, cu alte cuvinte, ceea ce ai vrut – și conceptul tehnic și filosofic de libertate: a te determina să vrei ceva prin tine însuți.

Această diferență scoate în evidență faptul că a avea succes într-o acțiune oarecare sau într-un domeniu nu are nicio importanță din punct de vedere al libertății, ci ceea ce contează pentru comprehensiunea ontologică a libertății este numai autonomia alegerii.

Cu toate acestea, Jean-Paul Sartre este de acord cu simțul comun care afirmă că o ființă liberă este cea care-și poate realiza proiectele. Însă el precizează că actul care comportă o realizare a unui proiect trebuie să se impuna ca proiecția unui scop posibil, distingându-se a priori de realizarea acestui scop. Căci, sustine el pe bună dreptate, dacă n-ar exista această distincție, atunci omului i-ar fi suficient să conceapă un lucru pentru ca acesta să se și realizeze, întocmai cum se întâmplă în lumea visului, unde nu există o distincție între ceea ce este numai posibil (dorit) și ceea este real, suprimându-se astfel alegerea. Iar fără alegere nu putem vorbi de libertate.

Românca la volan si dreptul ei de a refuza o cerere

Despre traficul infernal din România, agresivitatea românilor la volan, nervii consumați, timpul pierdut în ambuteiaje și înjurăturile care le acompaniază, s-a vorbit câtă apă curge pe Dunăre. Aș putea spune că a devenit un subiect la modă, când n-ai ce spune sau ce scrie, abordezi subiectul românului la volan, acesta oferindu-se cu generozitate tuturor tipurilor de comentarii, mai mult sau mai puțin avizate. Exact acest lucru a făcut și Vasile Dem. Zamfirescu într-un mini-eseu din cartea Nevroza Balcanică, apărută la editura Trei, o culegere de articole publicate deja în Dilema Veche sau pe la diverse conferințe de psihanaliză: a comentat comportamentului românului la volan, mai precis al româncei la volan.

Fidel declarației sale că rămâne psihanalist în orice situație, chiar și în afara cadrului oficial din cabinet,  Vasile Dem. Zamfirescu face câteva interpretări privind motivațiile comportamentului agresiv la volan. În acest demers pornește de la afirmația că cei care claxonează agresiv în trafic sunt fie cei sub medie, cu “automobile modeste, nefiabile”, fie cei cu automobile peste medie. Mergând pe urmele gândirii psihanalistului, putem extrage următorul raționament valabil  în cazul celor cu mașini sub medie (pagina 51, Nevroza balcanică):

  • posedarea unui automobil modest înseamnă poziție socială modestă
  • o condiție socială modestă e motiv de frustrare
  • frustrarea produce agresivitate
  • agresivitatea nesublimată/ nefolosită pentru ascensiunea socială va fi reprimată
  • supapele se deschid și agresivitatea reprimată scapă de sub control doar la volan, pe stadion sau în orice situație care presupune protecția anonimatului

Acest raționament sugerează implicit că dacă agresivitatea generată de conștientizarea unei condiții modeste ar fi fost sublimată și folosită în scopul ascensiunii sociale, atunci ea nu ar mai scăpa de sub control în trafic și am fi scutiți de violența rutieră.

Bun! Putem presupune că domnul Vasile Dem. Zamfirescu vorbește din experiența proprie, fiindcă din confesiunile publicate de dumnealui în  anii 90, aflăm că și-a luat carnet de șofer și mașină destul de târziu (când avea peste 40 de ani), deci până la mijlocul vieții a fost de condiție sub-modestă, după criteriul introdus chiar de dumnealui. Și putem presupune că din cauza aceasta s-a simțit foarte frustrat și a experimentat first-hand cum e să-ți folosești frustrarea pentru a urca pe scara socială, mai ales că ne lasă să înțelegem că nici în 2007, când scrie eseul, nu avea o mașină foarte la modă, în niciun caz un SUV, după cum reiese din text.  

După raționamentul în cazul posesorilor cu mașini sub medie, am putea trage concluzia că lucrurile stau diferit în cazul celor cu autoturisme peste medie, însă Vasile Dem. Zamfirescu continuă cu o ipoteză surprinzătoare și contradictorie, în același timp. Deși bogații n-ar avea motive de frustrare socială, după dumnealui, ei ar avea complexe de inferioritate generatoare de aceeași agresivitate sonoră. Conform raționamentului anterior furnizat de psihanalist, ei ar fi trebuit să nu mai fie agresivi în trafic, din moment ce și-au folosit frustrarea în scopul ascensiunii sociale, concretizată prin automobilul peste medie pe care-l posedă acum. Totuși, explicația oferită de Vasile D. Zamfirescu arată contrariul, că de fapt frustrarea persistă chiar și după ce e folosită în moduri constructive, care duc la ridicarea nivelului social. El susține că acum e vorba de frustrare sufletească și spirituală, nu mai este materială și se pare că, la urma urmei, depășirea condiției modeste nu te vindecă de frustrare, ci doar se mută în alt plan.

Doar material ei sunt liniștiți, în timp ce în sufletul lor profund se agită sentimentele negative ale unor oameni de condiție modestă ce vor fi fost odinioară. Ei se știu frustrați în plan sufletesc și spiritual. Altfel, nu s-ar comporta asemeni celor săraci… afirmă V.D. Zamfirescu în Nevroza Balcanică

Iarăși se naște întrebarea dacă nu cumva psihanalistul vorbește din experința personală, căci evident nu cunoaște experiența personală a celor din trafic. După ce el însuși a depășit frustrarea cauzată de lipsa unui automobil, achiziționând unul, s-a pomenit oare invadat de frustrări sufletești și spirituale? Nu știm, dar, în orice caz, în acest eseu pare tare frustrat de o șoferiță aflată la volanul unui Peugeot. 

Mai departe, drept exemplu de agresivitate în trafic aduce o experiență personală și povestește cum într-o seară, venind de pe o străduță laterală, o șoferiță care conducea cu un Peugeot 206 (este interesant că psihanalistul notează ce model de mașină conducea femeia, dar nu dă niciun indiciu despre propria mașină și mă întreb dacă nu cumva e vorba de o frustrare materială, cauzată de faptul că autoturismului psihanalistului era inferior celui al șoferiței) nu i-a permis să intre în fața ei, deși el i-ar fi dat de înțeles că dorește acest lucru cu “grație și umilință”. Cu grație mai înțeleg – dacă așa au stat lucrurile într-adevăr, căci nu avem decât relatarea psihanalistului, nu și pe cea a femeii – dar de ce cu umilință? Și cum te-ai putea umili făcând o cerere stând la volanul unei mașini? Oare nu e o exagerare aici?

Femeia rămâne impasibilă la cererea lui, nu schițează vreun gest nepotrivit sau agresiv, iar simplul ei refuz e interpretat de Vasile Dem. Zamfirescu drept agresivitate. Din moment ce nu-l cunoștea și nu avea niciun motiv să-i fie ostilă, spune V. Zamfirescu, înseamnă că aceasta i-a plătit o poliță din “ostilitatea pe care o avea față de toți bărbații tiranici din viața ei și pe care nu reușea să o exprime direct, nici acasă, nici la firmă.”

Dar dacă rămânea fidel propriului raționament, psihanalistul ar fi trebuit să recunoască faptul că nici el nu o cunoștea pe femeie și nu știa dacă în viața ei existau bărbați tiranici sau nu, și se putea întreba de ce a asumat așa ceva? Pentru că putea să existe și o altă explicație a refuzului femeii, una care implică politețea bărbatului în raport cu femeile, iar faptul că un bărbat voia să o ia înaintea ei – chiar dacă femeia era în mașină – putea foarte bine fi interpretat ca o lipsă de politețe, mai ales dacă femeia avea în viața ei bărbați respectuoși și politicoși, care îi cedau trecerea. 

Dar o asemenea opțiune putea fi văzută de psihanalist numai dacă era deschis unei interpretări care ar fi inclus și posibilitatea ca el însuși să fi greșit cu ceva, lucru care nu reiese din modul în care povestește. Vasile Zamfirescu pare foarte sigur că femeia era agresivă, deși își cam desființează singur presupunerea prin faptul că descrie femeia drept impasibilă. De ce a văzut psihanalistul agresivitate  într-o față impasibilă pe care nu se vedea nici cel mai mic gest agresiv?

Pe de altă parte, orice psiholog care a urmat o facultate de psihologie și o formare în psihoterapie, știe că asertivitatea presupune tocmai capacitatea de a refuza o cerere, fără a da nicio explicație. Șoferița noastră exacta asta a făcut: a refuzat să dea curs cererii psihanalistului. Femeia avea tot dreptul să facă acest lucru, ca noi toți, de altminteri. Sunt convinsă că nici Vasile Dem. Zamfirescu nu a dat/nu dă curs tuturor cererilor pe care le-a primit în viața dumnealui. Putem spune, deci, că șoferița este un model de asertivitate, în niciun caz de agresivitate.

Sunt două lucruri pe care le trece cu vederea aici psihanalistul: 1. șoferița este femeie și unei femei i se dă prioritate (de către bărbații manierați, desigur), nu i se poate pretinde să cedeze trecerea unui bărbat, chiar dacă are părul alb și chiar dacă acesta se află într-un automobil pe o străduță laterală. La urma urmei, psihanalistul stătea confortabil pe scaun, nu în picioare (caz în care poate ar fi fost de așteptat ca femeii să i se facă milă de bătrânețea lui), iar ceea ce veda șoferița noastră era un bărbat așezat confortabil care voia să intre înaintea ei. Este  rezonabil să presupunem, mai degrabă,  că refuzul șoferiței de a lua în considerarea cererea psihanalistului transmitea următorul mesaj:

Poate că ar fi cazul să învățați că un bărbat are voie să meargă înaintea femeii numai la intrarea într-un restaurant, nu în trafic,  atunci când regulile de circulație nu o impun cu necesitate.

Vasile Dem. Zamfirescu nu a putut vedea un asemenea mesaj ascuns în refuzul femeii, el a văzut în schimb agresivitate și nu a scăpat prilejul de a-și descărca frustrarea produsă de situația respectivă folosind-o pe femeie drept exemplu de agresivitate în trafic.  Pe scurt incidentul poate fi povestit în felul următor:

Un bărbat aflat la volan cere unei femei să-i dea voie să intre cu mașina în fața ei. Femeia refuză cererea lui,  fără să facă veun gest agresiv, dar răspunsul ei nu este luat drept asertivitate (și eventual, lăudat) ci este taxat drept agresivitate. De ce oare? Un răspuns probabil ar fi că bărbatul proiectează asupra ei propria agresivitate provocată de refuzul femeii.  Un psihanalist full-time ca Vasile Dem. Zamfirescu a scăpat un prilej important de a-și cerceta trecutul pentru a depista de unde i se trage pretenția ca o femeie să răspundă neapărat pozitiv cererilor lui, altfel ar însemna că e agresivă. 

 

 

.