Archives for admin

Mircea Cărtărescu rulz!

“Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din via­ţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevă­rat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură.

Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii.
Pentru mine nu există, deci, „cea mai minu­nată” în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vân­zătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit „cuplul nostru”, „dragostea noastră”.

(De ce iubim femeile)

Argumente filosofice pentru învierea din morți

cropped-DSCN2453.jpg“Athenagoras a scris şi un tratat Despre Înviere, care ni s-a păstrat şi care nu este lipsit de interes pentru istoria raporturilor dintre credinta creştină şi filozofie.

Mai întîi, el afirmă că învierea trupurilor nu este imposibilă. Dumnezeu poate s-o săvârşească, căci cel ce a putut să creeze, poate desigur să redea viața celor pe care le-a creat; mai mult, poate chiar să vrea acest lucru, căci nu e nimic nedrept sau nevrednic de el în aşa ceva. Acest prim moment al oricărei apologii este ceea ce Athenagoras numeşte a vorbi “pentru adevăr”; al doilea moment, care trebuie totdeauna să-i urmeze primului, constă în a vorbi “despre adevăr”. În cazul de faţă, după ce s-a arătat că învierea trupurilor de către Dumnezeu este cu putință, acest al doilea moment constă în a arăta că ea va avea loc efectiv.

Trei argumente principale o dovedesc.

 Mai întâi, dacă Dumnezeu a creat pe om pentru a-l face să participe la o viaţă de înțelepciune şi să-i contemple neîncetat lucrările, cauza naşterii îi garantează omului veşnicia, iar aceasta, la rîndul ei, îi garantează învierea, fără de peisajcare omul nu ar putea să supraviețuiască. Athenagoras insistă asupra caracterului strict al acestei demonstrații, pe care nu o socoteşte doar probabilă, ci evidentă, fiind întemeiată pe principii sigure şi pe consecințele ce decurg din ele. Această dovadă este, singură, de ajuns.
De aceea, Athenagoras o propune în primul rând şi chiar protestează iritat împotriva celor care prezintă la început argumente care nu trebuie să vină decât pe urmă. De pildă, e greşit să se spună că învierea trebuie să aibă loc pentru ca să fie cu putinţă judecata de apoi, căci, dacă învierea are loc numai în scopul judecăţii, copiii morți la o vîrstă prea fragedă ca să mai poată face binele sau răul nu ar mai trebui să învie.

 Al doilea argument al lui Athenagoras se trage din natura omului, care este făcut din suflet şi trup. Dumnezeu nu a creat suflete, ci oameni, în vederea împlinirii unui scop. Trebuie deci ca istoria şi destinul celor două elemente care alcătuiesc acest tot să fie aceleaşi. Acest principiu l-a dus pe Athenagoras la formularea, în termeni neîntrecuți ca vigoare şi claritate, a unei idei de importanță fundamentală pentru orice filozof creştin: omul nu se confundă cu sufletul său, trupsci este îmbinarea sufletului şi trupului. Dacă ne gîndim bine, această teză a declanşat, chiar de la începuturi, obligația, de care gînditorii creştini nu vor deveni conştienti decît mai tîrziu, de a nu ceda mirajului  platonismului. Sau admitem, împreună cu acel Platon din Alcibiade, că omul este un suflet care foloseşte un trup şi, pornind de la acest principiu, vom fi treptat nevoiti să fim de acord cu tot platonismul; sau postulăm, împreună cu  Athenagoras, că trupul e parte esențială a naturii umane, şi atunci va trebui să ne alăturăm unei antropologii de tip aristotelic. Dogma învierii trupului constituie o invitație imperativă ca trupul să fie inclus în definitia omului; oricît de paradoxală ar părea la început această teză, pare limpede că dogma amintită a justificat a priori triumful final al aristotelismului asupra platonismului în gîndirea filozofilor creştini.

Să observăm cu atentie prima formulare întîlnită a acestui principiu: “Dacă mintea şi ratiunea s-au dat oamenilor pentru ca ei să poată cunoaşte lucrurile ce se arată minții – nu numai substanța lor, ci şi bunătatea, întelepciunea şi dreptatea eului care le-a dăruit -, e absolut necesar ca judecata rațiunii să dăinuie tot atîta vreme cât cauzele pentru care le-a fost dată rămân aceleaşi. Nu va putea dăinui dacă nu dăinuie lucrul care a primit-o şi în care sălăştuieşte. Or, acela care a primit minte şi raţiune nu e sufletul ca atare, ci omul. Trebuie deci neapărat ca omul, alcătuit din suflet şi trup, să trăiască mereu, şi aceasta nu se poate dacă el nu învie.

 Abia aici apare al treilea şi ultimul argument, şi el tot demonstrativ, dar condiționat mai ales de acceptarea primelor ejdouă: fiecărui om i se cuvine dreaptă simbrie – răsplată sau pedeapsă. Dacă acceptăm un Dumnezeu creator, pro­vidență a oamenilor şi plin de dreptate, va trebui să acceptăm şi dreapta judecată, urmată de sancțiuni; şi, de vreme ce nu sufletul, ci tot omul este cel care se arată vrednic sau păcătos, va trebui ca şi trupul să învie pentru ca omul întreg să fie răsplătit sau pedepsit.
Athenagoras a surprins deci în întelesul lor corect câteva date fundamentale ale problemei pe care o avea de rezolvat gîndirea creştină. Să facă deo­sebire între cele două momente ale oricărei apologetici: proba credibilității, prin respingerea argumentelor care vor să stabilească absurditatea credinței, şi să demonstreze rational şi nemijlocit adevărurile astfel postulate ca posibile; să facă deosebire între proba rațională şi apelul la credință: de aceea l-am văzut pe Athenagoras explicând învierea trupului fără să facă apel la învierea lui Cristos, chezăşie pentru orice creștin; să identifice obiectul însuşi al creştinismului cu mântuirea omului şi, drept unnare, identificarea omului cu întregul din care este alcătuit.”

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu

 

Viața închinată spiritului

″Adeseori, e o greșeală să abordezi spiritul în frontalitatea obsesivă a problematicii sale. E mai eficace accesul indirect, prin practica modestă a unei activități particulare. Nu trebuie să excluzi nimic ″de dragul spiritului″. Dimpotrivă: de dragul spiritului trebuie să asumi totul.

Spiritul e singura realitate îndeajuns de puternică pentru a-și păstra rangul, indiferent de spațiul care îi e rezervat în economia existenței individuale. Cu condiția ca un asemenea spațiu, oricât de mic, să-i fie cu adevărat rezervat.

Viața închinată spiritului e împlinirea zilnică a lotului care îți revine, scrupulul datoriei imediate, al slujirii. Spiritul e contingență asumată: nu ți se cere să lucrezi mereu cu el, în perimetrul lui, ci să-i dedici tot lucrul tău. Legea vieții spirituale a omului căzut este intermitența. Și primul act de onestitate spirituală e aderența calmă la condiția care îți este dată.″

Andrei Pleșu,  Note, stări, zile

Recunoașterea greșelilor salvează relațiile

Nu mă așteptam să găsesc un asemenea citat printre scrierile filosofice, iar dacă m-ar fi pus cineva să ghicesc cine l-a spus, mărturisesc că aș fi indicat sigur un psiholog sau psihoterapeut pozitivist, așa de bine mi se pare că ilustrează modalitatea de a menține o relație, de orice fel, nu numai de prietenie. Un citat înțelept pe care-l recomand și unor colegi din domeniul psi:

cearta?Oamenii între care există puternice deosebiri de păreri pot, după părerea mea, cu toate acestea să-și acorde reciproc încredere și chiar să fie legați prin relații de prietenie, atât timp cât fiecare recunoaște la celălalt disponibilitatea de a admite posibilitatea unei greșeli. J. W. N. Watkins

A-ți recunoaște greșelile este semnul cel mai clar că ai ajuns la acel prag de autocunoaștere în care poți să-ți accepți detașat ceea ce  Carl Jung numea umbra, zona aceea întunecată a psihicului nostru, care ne însoțește toată viața. Simpla ei conștientizare nu ne ajută să scăpăm definitiv de influența ei nefastă, ci e nevoie de o luptă perseverentă, presărată deseori cu înfrângeri lamentabile. A ți le asuma e primul pas spre autenticitate. A-ți cere iertare pentru ele e primul pas spre îndumnezeire. Succes!

 

Turnul Babel la control

În cartea Genezei capitolul 11 se povestește cum au încercat oamenii să zidească un turn înalt până la cer și cum au fost împiedicați de Dumnezeu că-l termine. Este vorba despre turnul  din orașul Babel de pe vremea regelui Nimrod, primul oraș construit după potop. Intenția constructorilor, așa cum reiese din relatarea biblică, era să-și facă un renume și să nu mai fie împrăstiați pe tot pământul. 

turn Istoria arată că acest turn nu a fost niciodată realizat, iar relatarea biblică explică de ce: Dumnezeu însuși le-a stat împotrivă, încurcându-le limbile. Nu știm precis câte limbi au luat naștere atunci, nici dacă fiecare persoană prezentă la fața locului vorbea altă limbă sau existau grupuri care se  puteau înțelege. Cert este că aceasta întâmplare are o importanță mai mare decât pare la prima vedere. În primul rând a arătat faptul că atunci când oamenii sunt uniți și vorbesc aceeași limbă, pot înfăptui lucruri mărețe. Dumnezeu le-a încurcat limbile tocmai fiindcă exista o șansă reală ca ei să înfăptuiască ceea ce-și puseseră în minte. În al doilea rând, a scos în evidență faptul că dispuneau de o tehnologie comparativă cu cea din zilele noastre, cel puțin din perspectiva rezultatelor: un “turn până la cer” din vremea lor concurează cu un “zgârie-nori” din vremea noastră. Există un paradox aici: deși au trăit cu mult înaintea erei noastre și din punctul nostru de vedere erau limitați în gândire și tehnologie,  scrierile ebraice consemnează faptul că planul celor din Babel putea să fie dus la îndeplinire, deci dispuneau de metodologia adecvată.  La prima vedere, intenția lor pare lăudabilă și deosebit de utilă: un  turn înalt până la cer ar fi putut fi văzut de oriunde și ar fi putut servi drept reper oricărui rătăcit.

 Și totuși, de ce ar fi vrut Dumnezeu să le stea împotrivă?  Un asemenea turn i-ar fi putut ține uniți și i-ar fi ajutat să-și dovedească potențialul creativ. Astăzi știm că nu era posibil să ajungă până la locuința lui Dumnezeu, așa cum sugerează cartea Genezei. O posibilă explicație mulțumitoare pare să vină în urma descoperirilor istorice. Ruinele descoperite în zonă secole mai târziu par să indice faptul că turnul respectiv urma să fie un sanctuar dedicat unui zeu din vremea respectivă, Marduk. În acest caz, Dumnezeu, care e descris aproape în toate cărțile Vechiului Testament ca un Dumnezeu gelos și care se mânie în orice vreme, ar fi putut decide să le stea împotrivă fiindcă se răzvrăteau împotriva lui, fiindcă îl sfidau și-i dădeau lui Marduk cinstea cuvenită lui. Atunci când omul folosește cunoașterea pentru a se îndepărta de Dumnezeu sau, mai mult, pentru a-l sfida, e în pericol de a stârni mânia lui Dumnezeu, pare să spună povestirea respectivă.

Odată limbile încurcate, oamenii s-au aflat în aceeași situație ca la ieșirea din Eden: fiecare a plecat care încotro, pe cont propriu, fără putința de a se înțelege cu semenul său. Gândiți-vă că nu știți o boabă de swahili și mărșăluiți singuri prin Kenya, ce șanse de supraviețuire credeți că aveți?

Nu este de neglijat faptul că progresul omenirii s-a făcut în salturi uriașe abia după ce oamenii au înțeles că este nevoie de o limbă universală în care să-și comunice descoperirile științifice,  așa cum făceau, probabil, cei din Babel.

 

Cumpătare costisitoare

″Un om fu adus dinaintea judecătorului pentru furt. Întrucât totul indica vinovăția omului, ce-i mai rămăsese judecătorului de făcut era să pronunțe sentința. Judecătorul era un om chibzuit. I-a oferit omului trei alternative, din care își putea alege pedeapsa. Acuzatul trebuia să plătească o sută de tumani, fie să fie biciut de cincizeci de ori, fie să mănânce cinci kilograme de ceapă.

 ″Asta cu siguranță nu va fi așa de greu″, gândi omul, în timp ce mușca din prima ceapă. Dar, după ce mâncă exact trei sferturi dintr-un kilogram de cepe crude, fu copleșit de repulsie doar uitându-se la acele roade ale câmpului. Ochii începură să-i lăcrimeze și șuvoiae de lacrimi îi curgeau pe obraji.

 ″Înaltă curte, țipă el, cruță-mă de această pedeapsă! Prefer să primesc cele cincizeci lovituri de bid!″  În sinea sa, credea că va putea să-și salveze cu viclenie banii. În definitiv, era faimos pentru lăcomia sa. Aprodul îl dezbrăcă și îl puse pe laviță. Dar vederea puternicului aprod și a vergelei de pedeapsă îl făcu să tremure. Cu fiecare lovitură de pe spate, țipa din ce în ce mai tare, până când, în cele din urmă, la a zecea lovitură, hohoti: ″Mare Ghazi, ai milă de mine! Cruță-mă de aceste lovituri.″ Judecătorul dădu din cap.

Apoi omul, care dorise să evite loviturile și să-și păstreze banii, dar sfârșise prin a încerca toate cele trei pedepse, imploră: ″Lăsați-mă numai să plătesc cei o sută de tumani!″.

 

Nossrat Peseschkian, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie

Pământul nevăzut și netocmit

        ″Citită cu interes peratologic, Facerea este o proiecție a libertății ca voință de limitare. Înaintea Genezei ″duhul lui Dumnezeu se purta peste ape″. Orice act demiurgic începe cu această plutire a s spiritului care-și aproximează fapta, dar pentru a nu rămâne simplă rătăcire, el trebuie să se determine făptuind cu adevărat.  Și cum orice act de demiurgie este o configuratio, o instaurare de limite modelatoare, determinarea divinului se consumă în Geneză sub forma limitelor puse dinăuntru. Vorba lui Platon despre Dumnezeu ca marele geometru se adeverește măcar în sensul peratologiei: Creația este un vast scenariu peratologic animat de voința divină a limitării.

În preajma Creației, duhul lui Dumnezeu se purta peste ape.   imagesApa însă nu este singurul element care premerge Creației. Mai există pământul și întunericul. Pământul, apa și întunericul sunt trei elemente ale indeterminării și ele îi stau Demiurgului în față ca o materie a modelării viitoare. Însă pământul, împreună cu marea, este faptă a Facerii din ziua a treia. De ce atunci pământul apare încă de acum, când Dumnezeu nu face, ci cumpănește doar o faptă viitoare?

Pământul care vine dinaintea genezei este altceva decât pământul creat, așa cum marea este altceva decât apa dinaintea creației. Pământul care stă alături de apă și întuneric ca element al indeterminării este materia nediferențiată în care nu a pătruns limita modelatoare. Textul grec ne spune că el era aoratos și akataskeuastos: ″gol″ și ″netocmit″ în varianta română. Exact tradus, aoratos nu înseamnă însă ″gol″, ci ″nevăzut″, ″ascuns privirii″, și el este așa tocmai pentru că trăiește în conjuncție cu întunericul; e indistinct.″

 

Gabriel Liiceanu, Om și simbol

 

Adevărul vine mâine

waiting“Există lucruri care nu sunt încă adevărate astăzi, poate nu îndrăznim să le considerăm adevărate, dar mâine s-ar putea să devină. Iată de ce orice om al cărui destin este să-şi urmeze drumul individual trebuie să meargă înainte, plin de nădejde şi atent la tot ce e în jur, conştient de singurătatea sa şi de pericolele ei.” Carl Jung

.