Archives for admin

“Must read” summer list by Gabriel Liiceanu

Anunt cules de pe  Libraria Humanitas Cișmigiu  (tot de acolo am preluat și fotografia, ca să fie clar):

liiceanu

 

Pentru ca e vara, pentru ca serile sunt mai lungi, pentru ca e concediu, pentru ca “la mare!”, pentru ca trebuie sa citim, iata care sunt cele 10 carti recomandate de Gabriel Liiceanu:

01.O mie noua sute optzeci si patru. Orwell. Editura Polirom

02. Parfumul. Patrick Suskind. Editura Humanitas Fiction

03. Crase banalitati metafizice. Alexandru Dragomir Editura Humanitas

04. Intelectualii . Paul Johnson. Editura Humanitas

05. Luminile si umbrele sufletului. Petru Cretia. Editura Humanitas

06. Infinitul dinăuntru. Vlad Zografi. Editura Humanitas

07. Lotte la Weimar .Thomas Mann . Editura Rao

08. Timpul ce ni s-a dat. Annie Bentoiu. Editura Humanitas

09. Lumea de ieri. Zweig. Editura Humanitas

10. Elogiu mamei vitrege. Mario Vargas Llosa. Editura Humanitas

 

Bau-Bau cu maniere de Făt-Frumos

Politețea este singura dintre virtuți a cărei esență stă în aparența ei, având o valoare ambiguă, insuficientă prin ea însăși, putând masca și bune și rele, zice A. Comte-Sponville în “Mic tratat al marilor virtuți” — și continuă dând exemplu un nazist de o politețe ireproșabilă care dă ordin cu sânge rece să fie uciși mii de oameni. Dar este un ticălos politicos mai ticălos decât unul nepoliticos? În orice caz, cu siguranță este mai cinic, fiindcă denotă o oarecare educație, ceea ce ar presupune conștientizarea răutății sale. A. Comte sugerează chiar că am putea scuza răutatea unui needucat, dar  răutatea unui om educat este total impardonabilă.

Dar putem, oare, scuza și ierta “fiarele”-sau bestiile- fiindcă sunt sălbatice? Dar de ce să fac asta? Ce legătură are educația cu bunătatea? Sunt oamenii educați mai buni fiindcă au primit educație? Bunătatea  are legătură cu creierul și nu cu inima, adică? Îmi aduc aminte că majoritatea oamenilor din satul în care am crescut erau needucați, după criteriile lui Comte, însă rareori am întâlnit oameni mai buni ca ei după ce am părăsit satul. Și m-am tot învârtit  printre oameni educați de atunci.

Pe de altă parte, dacă educația ar duce la creșterea coeficientului de bunătate,  ar însemna ca în secolul 21 în toate țările civilizate să dai numai peste oameni ca pâinea caldă de buni, din moment ce educația a atins cote maxime, nu? Vi se pare că așa se întâmplă? Poate n-ați citit ziarele și n-ați ascultat știrile de dimineață.

“În cazul unei ființe grosolane putem vorbi despre animalitate, despre ignoranță sau incultură, și putem pune totul pe seama unei traume suferite în copilărie, de exemplu, sau a eșecului social. Nu însă  și când avem de-a face cu o ființă politicoasă. Bunele maniere sunt în acest caz circumstanțe agravante care acuză personajul respectiv, individul sau poporul.” mai zice Comte-Sponville.

Wow! Ce noroc cu psihanaliza care pune totul pe seama traumelor suferite în copilarie de ființele astea grosolane! LOL. Da, dar ce ne facem că  la modă e curentul că toată lumea a suferit traume în copilărie. Dacă nu traume, deficite narcisice. Dacă nu credeți asta încă, mergeți la un psihanalist de urgență: o sa descoperiți sigur cât de traumatizați ați fost și poate, vai, chiar mai sunteți. :)))))

Te-a născut mama normal și nu prin cezariană? E clar, te-a traumatizat și numai trauma suferită la naștere e raspunzătoare pentru toată grosolania ta, deci. Ți-a dat tata o palmă fiindcă nu-ți făceai temele sau chiuleai când erai mic? E clar, era gelos pe tine și voia să te castreze, deci ai suferit cea mai mare traumă posibilă: ai tot dreptul să fii criminal, uite, societatea te va scuza. Bine, asta numai dacă nu faci greșeala să dovedești că ai ceva maniere la purtător, că altfel……ai circumstanțe agravante.

Adică, mă gandesc eu acu’, dacă Gheorghe îl potcovește pe Ion fiindcă s-a uitat în unghi de 45 grade la Florica lui este scuzabil fiindcă n-are mare educație, dar dacă lordul Sackville îl ucide pe lordul Bruce e  ticaloșie nescuzabilă în veci fiindcă-s oameni educați? Măi sa fie!…

Un ticalos educat este și inestetic, spune Comte. Nu dă bine în peisaj, strică armonia. Adicătelea, politețea lui te face să te gândești și să te astepți la lucruri frumoase de la el, gen fapte mărețe a la Făt-Frumos, și când colo -surprise! – dai peste Bau-Bau. Ei, cu asta să zic că aș fi de acord.

to be continued…..cândva

De ce filosofia?

“Dragi studenți,

nikon 2013 046

           Aţi venit, aşadar, la facultatea de filosofie! Pardon… Aţi avut curajul să veniţi la facultatea de filosofie. Părinţii, rudele, prietenii, vă întreabă disperaţi: de ce?  De ce nu aţi ales o facultate care ”se vinde”, care „face  rating”? Andrei Marga, un filosof, este de sute de ori mai puţin cunoscut şi mai prost plătit decât „Blonda lui Bote”. De ce nu v-aţi făcut „Blonda lui Bote”? Sau jurnalişti, adică „vedete”; sau PR-işti, ca să vă angajeze Nikita? Aţi fi avut de lucru. Şi aţi fi câştigat gras. Trăim într-o lume în care „banul dictează” – ne spun „savant” aceşti sfătuitori. Or, filosofia nu vă oferă „nici o meserie”. Sunteţi în pericol. De ce nu v-aţi înscris, bunăoară, la chimie, la drept,  la…

            Aş vrea să demontez două mituri negative legate de facultatea de filosofie care mobilează confuz minţile rudelor voastre ce tind să ignore prima datorie morală faţă de sine dedusă de Kant.  Ambele sunt provocate de neştiinţă. Primul e acela că facultatea de filosofie nu vă învaţă să faceţi ceva util, vandabil, aplicativ; că filosofia e o formă de cunoaştere de dragul cunoaşterii, care nu se aplică şi deci nu se vinde. Şi al doilea, că această facultate nu oferă o meserie. 

            Primul mit e repetat de unii după alţii fără să se mai ştie de unde provine. El provine de la Aristotel, mai exact dintr-o interpretare abuzivă a unui pasaj din Metafizica. Acolo el vorbeşte despre curiozitatea omului de a cunoaşte de dragul cunoaşterii, nu pentru aplicaţii, ceea ce e o trăsătură distinctivă a fiinţei umane. Ramuri ale filosofiei cum sunt metafizica, matematica, astronomia matematică urmăresc cunoaşterea gratuită, cunoaşterea de dragul cunoaşterii, fără a viza nicio aplicaţie. Unii intelectuali subtili se mândresc cu asta accentuând confuzia. Dar majoritatea cetăţenilor doresc utilitate. Cei ce recurg la asemenea nobile origini uită  însă să adauge că tot Aristotel susţine că alte ramuri ale filosofiei (politica, legislaţia, etica, retorica etc.) urmăresc cunoaşterea de dragul aplicaţiilor, nu cunoaşterea pură. Deci, încă de la începuturile ei, cea mai mare parte a filosofiei  a vizat un scop aplicativ. Cei ce atacă filosofia în acest fel uită să adauge că, astăzi,  se pune un tot mai mare accent pe filosofiile aplicate la diverse domenii: filosofia politică, estetica, filosofia fizicii, a biologiei, a economiei, etica aplicată, etica profesiilor, etica economică şi socială etc. Sunt în curs de constituire meserii noi care presupun o competenţă etică, precum „managementul eticii”, „auditul etic”, diverse etici profesionale.

            Curios e că există şi alte îndeletniciri „gratuite” pe care nimeni nu le arată cu degetul: muzica, poezia, matematica pură etc. Ele nu se vând, dar vă imaginaţi o lume în care toate aceste lucruri lipsesc? Mai degrabă am putea zice că întrebarea „la ce folosesc ele?” are ca finalitate compromiterea celui care o pune, nu a lor:  noi trăim într-o lume umană care se caracterizează prin a face şi altceva decât ceea ce aduce profit material sau contribuie la supravieţuirea noastră biologică. Nu nouă ar trebui să ne fie ruşine de creaţiile „gratuite” ale geniului uman, ci celor ce gândesc precum „omul economic raţional”, adică după un model de raţionare subuman: cât mă costă, ce beneficii am?  Sigur, există şi muzică ce se vinde: maneaua. Şi poezie ce se vinde: textele de manea. Mentalitatea aceasta comercială (bună în limitele ei)  ţine de valorile unui capitalism primitiv în care, din păcate, ne zbatem. În capitalismul evoluat a început să se vorbească şi despre un profit non-financiar. Ca şi despre profitabilitatea investiţiilor în activităţi aparent neprofitabile: frumuseţea urbană sau cercetarea fundamentală. Sau cercetarea filosofică. A gândi totul în termeni de „rating” e primitiv căci înseamnă a o pune pe Moni înaintea lui Einstein. Ceea ce pare o mică exagerare. Prima teză e, aşadar, falsă.

         Cea de-a doua teză e că filosofia nu oferă nici „o meserie” şi deci nici un mijloc de supravieţuire. Idee falsă şi ea, căci recent meseria de „filosof” a fost trecută în nomenclatorul de meserii alături de cea de „tinichigiu”. Aceasta va face, poate, angajarea mai uşoară. Dar ce „meserii” oferă alte facultăţi care se laudă că nu au dificultăţile de angajare ale filosofilor? Chimia pregăteşte profesori şi cercetători (nu ingineri chimişti). Fizica, matematica, filologia aşijderea. Dar aceeaşi profesionalizare oferă şi filosofia, cu aceleaşi şanse de inserţie socială (profesori, cercetători, dar şi ziarişti, manageri, ofiţeri de etică, analişti politici şi economici, diplomaţi etc.)  Nu văd nici un avantaj comparativ la facultăţile cu profil aparent  vocaţional în ceea ce priveşte şansele de angajare ale absolvenţilor.

            Există, desigur, marile atracţii post-decembriste, specifice acestui popor: jurnalismul, comunicarea, studiile europene – pe care eu le-aş transforma în cursuri postuniversitare de un an, adică în studii universitare  vocaţionale de scurtă durată. Despre aceste studii se spune că oferă cu prisosinţă o „meserie”.Ce pot face însă aceşti specialişti  în plus faţă de absolvenţii de filosofie? Mai nimic. În schimb, le lipseşte formaţia umanistă de bază, studiul marilor opere care au forjat cultura occidentală. Căci la 18-22 de ani abia îţi pui bazele formaţiei tale profesionale şi intelectuale pentru tot restul vieţii, trecând la marile lecturi – care nu sunt jucării pentru şcoala primară. Această educare de maturitate este fundamentală; grecii vechi o ştiau şi organizau efebia şi sub formă de cursuri în gimnazii. Învăţământul vocaţional nu e bun pentru aşa ceva. Istoriceşte privind lucrurile, între Platon şi Isocrate a învins pe termen lung Platon, deşi Isocrate avea, în epocă, un „rating” mult mai bun cu şcoala sa de format tehnicieni ai politicii.

         Facultatea de drept se consideră că oferă o adevărată meserie. Bănoasă! Nu peste tot – vor striga juriştii. Ei au uitat însă că în ţările cu învăţământ superior dezvoltat şi cu un sistem juridic ce funcţionează, dreptul se învaţă după universitate. La fel alte meserii superioare cum sunt  medicina, economia, ingineria. Aşa era şi pe vremea lui Kant. În alte ţări programa de inginerie conţine 40% ştiinţe fundamentale şi umanioare, în primii ani de studiu, iar un arhitect format în Spania mi-a spus că a făcut două semestre Etica nicomahică. Şi toate acestea dintr-un motiv simplu: se vrea pregătirea de specialişti superiori, nu de meseriaşi buni dar înguşti la minte. 

        Dar, până la urmă, de ce ar trebui ca Universitatea să ofere o meserie, să formeze specialişti?  Eu cred că această fixaţie e păguboasă. Şcolile superioare de meserii sunt cele ce trebuie să formeze specialiştii, dupăuniversitate. Universitatea trebuie să ofere fundamentele ştiinţifice şi umaniste ale omului civilizat, cult, modern care vrea să se specializeze în viitor pentru a exercita o meserie. O să ziceţi că pretenţia mea e absurdă. Iată de zicea J. S. Mill, cel mai important filosof englez din secolul al XIX-lea,  într-un discurs ţinut la Universitatea St. Andrews în 1867: Universitatea „nu e locul potrivit pentru educaţia profesională. Universităţile nu sunt menite să predea cunoştinţele necesare pentru a-i pregăti pe oameni pentru un anume mod de a-şi câştiga existenţa. Scopul lor nu e de a pregăti jurişti ori medici buni, sau ingineri, cifiinţe umane capabile şi cultivate”.  Iar acesta nu era un punct de vedere izolat. Privit cu atenţie şi respectându-i nuanţele, e chiar un punct de vedere apreciat şi aplicat. Astăzi, pe prospectul unei universităţi englezeşti putem citi: „În această universitate nu se formează specialişti, ci oameni capabili să se specializeze”. Universitatea nu trebuie şi nu poate  să ofere o meserie,  o specializare exactă, între altele pentru că  nu ştii unde vei lucra. Iar „filosofia” oferă o largă gamă de posibilităţi în acest sens, de la învăţământ la comunicare sau analiză bancară ori politică. A-i supra-specializa pe studenţi din facultate înseamnă a le crea iluzii şi a-i face mai putţin adaptabili la situaţiile inedite ce-i aşteaptă în viitor.

            Universitatea nu trebuie să pregătească un super-specialist incult, complet nearticulat la nivelul convingerilor şi intuiţiilor sale social-politice, profesionale, morale, axiologice. Omul care a absolvit universitatea ar trebui să fie omul care nu dispreţuieşte ceea ce nu înţelege, care nu se lasă dus la vrăjitoare şi la Misa, care nu crede în „lumina violet” şi ştie în ce constă „metoda ştiinţei”, e omul care nu mai crede naiv în geocentrism, nu fură, nu violează etc., ci merge să vadă Roma pentru monumentele ei, nu pentru portmoneele ei. Iar dacă nu se întâmplă aşa şi spirala Misa ori ecranele TV sunt pline de absolvenţi/absolvente de facultate care se înghesuie la adunarea unui „guru”dubios ori se tăvălesc prin noroi, după ce au dormit o noapte în frig, pentru a atinge ceva moaşte care „ne vindecă de toate bolile”, apoi înseamnă că şcoala noastră are o hibă. Dacă nu mai multe. Ce rol joacă filosofia în acest proces de modernizare a poporului român? Ea e un antrenament mental apt să  formeze structuri intelectuale extrem de favorabile dezvoltării omului ca om, ca om deschis, capabil să gândească matur cu mintea proprie, apt să-şi continue pregătirea după facultate pe multiple trasee profesionale. Iată câteva asemenea virtuţi intelectuale pe care le formează antrenamentul filosofic: capacitatea de a gândi cu capul propriu în domenii diverse – deci adaptabilitate (presă, bănci etc.); capacitate de gândire analitică – utilă de asemenea în multe domenii; simţul nuanţelor; capacitate de gândire critică; putere de a vedea mai departe decât omul obişnuit  – adică o gândire prospectivă; gândire aplicată în zona eticii practice, cum nu au alţi specialişti, etc.

             Toate aceste calităţi se caută pe piaţă şi se vor căuta tot mai mult şi la noi după depăşirea fazei naive a capitalismului.  Într-o ţară cum e Canada educaţia filosofică devine profitabilă fie că-i zicem „meserie”, fie că nu: „Cum să-i educăm în Canada pe studenţi pentru a putea fi competitori de succes în lumea afecerilor. Unele guverne provinciale cred că învăţându-i business. Dovezi recente sugerează că această abordare e greşită. Vom produce manageri mai buni dacă-i educăm în domeniile tradiţionale ale artelor şi ştiinţei. Cel mai bine e să-i educăm în filosofie” (T. Hurka). În acelaşi spirit, Matthew Goldstein, rectorul universităţii Cuny din New York, specialist în matematică şi statistică, spune aşa: „Dacă ar fi să încep din nou facultatea  aş lua un major în filosofie. Cred că acest domeniu e realmente miezul a tot ceea ce facem. Dacă studiezi umanioarele sau sistemele politice sau ştiinţele în general, filosofia e efectiv solul din care toate acestea cresc”.

        Sistemul „ciclurilor” serveşte acest obiectiv. Licenţa e o fază de formare fundamentală (marile opere, marile teme). Masterul e faza superioară de specializare preliminară (de orientare spre un câmp profesional, nu spre o profesie). În fine, doctoratul reprezintă specializarea propriu-zisă.  Avantajele formaţiei profesionale filosofice, manifestate graţie calităţilor ce-ţi rămân după ce ai uitat tot ce ai studiat în amfiteatre, sunt subliniate şi de Brian Leiter de Universitatea din Chicago (pe fondul unor atacuri ale juriştilor la adresa filosofiei şi a unor acuze cum că filosofia nu se vinde): “După 20 de ani de predare a dreptului, pot confirma că nimeni nu e mai deştept decât studentul serios care şi-a ales ca principal filosofia. Orice facultate care scoate din program filosofia trebuie să-şi pună un afiş pe care să scrie: “Copiii deştepţi să se înscrie în altă parte”.

          Mitul al doilea e aşadar nu mai puţin fals decât primul şi aruncă o lumină deformantă asupra facultăţii de  filosofie şi meseriei de filosof. Aşa încât, stimaţi studenţi, nu fiţi atât de necăjiţi, căci nu aveţi de ce. Spuneţi neamurilor voastre că aţi făcut o alegere bună.”

Valentin Mureșan

  •  profesor de Filosofie Morală la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti
  • director al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată.

 

 

“Rămâi flămând. Rămâi nebun.”

[embedplusvideo height=”275″ width=”400″ editlink=”http://bit.ly/1bbqGU7″ standard=”http://www.youtube.com/v/M0RRorROBMg?fs=1″ vars=”ytid=M0RRorROBMg&width=620&height=492&start=&stop=&rs=w&hd=0&autoplay=0&react=1&chapters=&notes=” id=”ep7737″ /]

Acesta este discursul ţinut de Steve Jobs pe 12 iunie 2005, la Universitatea Stanford:

steve jobs

“Sunt onorat să mă aflu azi cu voi la închiderea anului la una dintre cele mai grozave universităţi din lume. Eu nu am absolvit facultatea. Ca să fiu sincer, acesta este cel mai apropiat moment de o absolvire pe care l-am trăit vreodată. Azi, vreau să spun trei poveşti din viaţa mea. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.
Prima poveste: avem un băiețel, îl doriți?
Am renunţat la colegiul Reed College după primele 6 luni, dar am rămas aproape de facultatea respectivă încă un an şi jumătate. Atunci, chiar am renunţat. De ce am renunţat la şcoală?

Toată asta a început înainte să mă fi născut. Mama mea biologică era o tînără absolventă de colegiu, nemăritată, care a decis să mă dea spre adopţie. Dorea să fiu adoptat de nişte oameni cu facultate, aşa că am ajuns să fiu înfiat de un avocat şi de soţia lui. Doar că, atunci cînd am venit pe lume, ei s-au hotărît în ultimul moment că îşi doresc o fată. Aşa că părinţii mei actuali au primit un telefon în miez de noapte. “Avem un băieţel, îl doriţi?” Ei au spus “Sigur că da”. Mama mea biologică a aflat mai tîrziu că mama mea nu a absolvit facultatea şi că tatăl meu nu a absolvit nici măcar liceul. A refuzat să semneze actele de adopţie. A acceptat doar cîteva luni mai tîrziu, cînd părinţii mei i-au promis că eu voi merge la colegiu.

Şi, 17 ani mai tîrziu, chiar am mers la colegiu. Dar naivul de mine a ales un colegiu aproape la fel de scump ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor mei s-au dus pe taxa de învăţămînt. După şase luni, nu-i vedeam valoarea. Nu aveam idee ce o să fac cu viaţa mea şi nici cum facultatea avea să mă ajute. Şi iată-mă totuşi cheltuind toţi banii pe care părinţii mei îi economisiseră toată viaţa. Am decis deci să renunţ şi să cred că mă voi descurca. A fost înspăimîntător, dar şi una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. În clipa în care am hotărît să mă retrag, au încetat şi orele care nu mă interesau şi am început să merg doar la cele care mă pasionau.

Nu era deloc romantic. Nu aveam loc în dormitor, aşa că am dormit pe podea în camerele prietenilor, returnam sticlele de Cola pentru 5 cenţi bucata ca să-mi cumpăr mîncare şi mergeam pe jos cîte 4 kilometri în fiecare duminică pentru a căpăta o masă caldă la templul Hare Krishna. Intuiţia şi curiozitatea mea au dat roade. Şi o să vă explic cum.

La acea vreme, Reed College oferea cel mai bun curs de caligrafie din ţară. Toate afişele din campus, toate etichetele de peste tot erau impecabil scrise de mînă. Pentru că renunţasem şi nu trebuia să particip la orele normale, am decis să mă înscriu la caligrafie. Am învăţat despre caractere tipografice, despre spaţiul dintre litere, despre măreţia scrisului de mînă. Era ceva frumos, istoric, artistic de subtil într-un mod pe care ştiinţa nu-l înţelege. Şi asta mi s-a părut fascinant.

Chestia asta nu părea să aibă nici un strop de aplicaţie practică în viaţa mea. Însă după 10 ani, cînd realizam designul la primul computer Macintosh, mi s-au întors amintirile. Şi am introdus totul pe Mac. A fost primul computer cu scris deosebit, frumos. Dacă nu aş fi abandonat cursurile la colegiu, acel Mac nu ar fi avut niciodată fonturi multiple şi minunat proporţionate. Şi cum Windows a copiat Mac-ul, nu există calculator care să nu le aibă. Dacă nu aş fi renunţat, nu aş fi ajuns la cursul de caligrafie şi computerele nu ar fi avut parte de acest scris minunat. Bineînţeles, nu am făcut legăturile acestea pe vremea cînd eram în colegiu. Dar totul era foarte clar zece ani mai tîrziu.

Încă o dată spun, nu poţi uni punctele privind în viitor. Ci numai privind în trecut. Trebuie să crezi că punctele vor putea fi unite undeva, în viitor. Trebuie să crezi în ceva – în instinct, destin, karma, în orice. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată şi a însemnat diferenţa din viaţa mea.

  

A doua poveste:  găsește-ți pasiunea!

Mă simţeam norocos – descoperisem ceea ce îmi plăcea să fac de devreme. Woz şi cu mine lansaserăm Apple în garajul părinţilor mei cînd aveam 20 de ani. Am muncit mult, iar în 10 ani Apple crescuse de la noi doi într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4.000 de angajaţi. Tocmai realizaserăm cea mai fină dintre creaţiile noastre – Macintosh – iar eu aveam de-abia 30 de ani. Şi apoi am fost concediat. Cum ajungi să fii concediat de la o firmă pe care o fondezi chiar tu? Păi, pe măsură ce Apple creştea am angajat pe cineva pe care îl credeam foarte talentat să conducă firma alături de mine. În primul an lucrurile au mers bine. Dar apoi viziunile noastre au început să fie diferite şi pînă la urmă ne-am despărţit. Cînd ne-am separat, Comitetul Director i-a luat partea. Deci la 30 de ani eram out. Tot ce însemnase viaţa mea ca adult se terminase. Eram devastat.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut vreo cîteva luni. Mă simţeam de parcă dezamăgisem o generaţie întreagă de antreprenori. Că am scăpat ştafeta. M-am întlnit cu David Packard şi Bob Noyce şi am încercat să mă scuz că am dat-o în bară atît de rău. Eram un eşec public, tot ce făcusem o luase la vale. Dar ceva a început încet să mă lumineze – încă iubeam la nebunie ceea ce realizasem. Întorsătura pe care evenimentele o luaseră la Apple nu schimbase acest lucru. Fusesem respins, dar eram încă îndrăgostit. Şi am decis s-o iau de la capăt.

Nu m-am prins de asta imediat, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat vreodată. Povara succesului se transformase în uşurinţa de a fi începător din nou. M-a eliberat şi m-a făcut să păşesc într-una dintre cele mai creative perioade din viaţa mea.

În următorii cinci ani, am pus bazele companiilor NeXT şi Pixar şi m-am îndrăgostit de o femeie nemaipomenită care a devenit soţia mea. Pixar a creat primul film de animaţie generat de computer, Toy Story, şi este cel mai de succes studio de animaţie din lume. Într-o altă întorsătură remarcabilă de evenimente, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple, iar tehnologia pe care am dezvoltat-o la NeXT este inima renaşterii actuale de la Apple. Iar Laurene şi cu mine avem o familie minunată.

Sînt sigur că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A avut un gust amar, dar aveam nevoie de aşa ceva. Cîteofată viaţa te loveşte cu o cărămidă în cap. Nu-ţi pierde speranţa. Sînt convins că singurul lucru care m-a ţinut la suprafaţă a fost iubirea pentru munca mea. Trebui să-ţi găseşti ceea ce iubeşti. În muncă şi în viaţa de cuplu. Munca îţi ia o mare parte din viaţă şi trebuie s-o faci în aşa fel încît să te satisfacă. Dacă nu ai găsit care e meseria aceea, nu te opri din căutare. Nu te linişti. Cînd o să-ţi găseşti pasiunea, vei şti. Şi, ca în orice relaţie, lucrurile se vor îmbunătăţi, an după an. Caută pînă găseşti. Nu te mulţumi cu puţin.

 

A treia poveste: privește moartea în ochi

Cînd aveam 17 ani, am citit asta: “Dacă îţi trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, la un moment dat vei avea dreptate.” M-a marcat şi de atunci, de 33 de ani, mă uit în oglindă şi mă întreb: “Dacă azi e ultima zi a vieţii mele, mai vreau să fac ceea ce aveam de gînd să fac?” Iar cînd răspunsul este “Nu” pentru prea multe zile în şir, mă gîndesc că trebuie să schimb ceva.

Amintindu-mi că voi muri curînd este cea mai importantă unealtă pe care am întîlnit-o cînd a venit vorba de alegerile mele în viaţă. Pentru că aproape totul – aşteptările altora, mîndria, teama de eşec – toate acestea dispar în faţa fricii de moarte, lăsîndu-ne doar cu ceea ce e cu adevărat important. Gîndindu-mă că voi muri, am evitat gîndul că am ceva de pierdut. Eşti mereu neacoperit. Nu ai nici un motiv să nu-ţi urmezi inima.

Acum un an am fost diagnosticat cu cancer. Am făcut o tomografie la 7:30 dimineaţa şi era clar că am o tumoră la pancreas. Nici măcar nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că e un tip de cancer incurabil şi că mai am de trăit maximum 6 luni. Medicul m-a sfătuit să merg acasă şi să-mi pun toate lucrurile la punct. Voia să spună că o să mor. Adică trebuie să-ţi anunţi copiii ceea ce te gîndeai că o să îi anunţi peste 10 ani. Adică să te asiguri că totul este pregătit şi că familiei nu îi va fi aşa de greu. Adică să-ţi iei “La revedere”.

Seara am făcut o biopsie. Mi-au băgat un endoscop pe gît, prin stomac, prin intestine, mi-au vîrît un ac în pancreas şi mi-au recoltat cîteva celule din tumoră. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că la vederea celulelor la microscop, doctorii au început să plîngă. Era o formă foarte rară de cancer pancreatic, tratabilă doar cu operaţia. Am făcut operaţia şi sînt bine acum.

Am venit aproape de moarte. Probabil nu mă voi mai apropia atît de mult de ea timp de zeci de ani. Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar cei ce vor să ajungă în Rai nu vor să moară doar pentru a merge acolo. Totuşi, moartea este destinaţia pe care o împărtăşim cu toţii. Nimeni nu a scăpat. Şi aşa trebuie să şi fie, căci Moartea este cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare al Vieţii. Face loc noului. Acum noul sînteţi voi, dar într-o zi veţi deveni bătrîni şi depăşiţi. Îmi pare rău că sînt dramatic, dar ăsta e adevărul!

Timpul vostru e limitat, nu-l irosiţi trăind viaţa altcuiva. Nu fiţi prizonierii dogmei, adică nu trăiţi cu ceea ce gîndesc alţii. Nu lăsaţi opiniile altora să vă sufoce propria voce. Şi, cel mai important, aveţi curajul de a vă urma inima şi intuiţia. Orice altceva este neimportant.

Cînt eram tînăr, era o publicaţie nemaipomenită, The Whole Earth Catalog, una dintre Bibliile generaţiei mele. Fusese creată de Stewart Brand. Asta se întîmpla la sfîrşitul anilor ’60, înainte de orice computer. Totul era făcut cu maşini de scris, foarfece şi camere polaroid. Era un fel de Google, înainte ca Google să existe.

Stewart şi echipa lui au făcut ultimul număr la mijlocul anilor ’70, cînd eu eram de vîrsta voastră. Pe ultima copertă era o fotografie cu o şosea de ţară în lumina dimineţii, ceva care te invita la aventură. Sub ea stăteau cuvintele: “Rămîi flămînd. Rămîi nebun.” Era mesajul lor de adio la sign-off. Rămîi flămînd. Rămîi nebun. Şi exact asta mi-am dorit pentru mine. Şi asta vă doresc şi vouă, la absolvire.

Vă mulţumesc mult!

Steve Jobs (24 februarie 1955-5 octombrie 2011)


Best diet ever: fluturașii din stomac

         P-E-A este o moleculă mică-mititică, pe numele ei de domnișoară feniletilamină sau pe poreclă, dacă preferați, molecula iubirii, produsă chiar de creierașul nostru în momentul funcționării lui la capacitate maximă (după unii) sau minimă (după alții), adică atunci când e îndrăgostit. În starea aceasta, destul de controversată de altminteri, e de ajuns ca să vedem- sau să ni se pară că vedem – ființa iubită, pentru ca imediat să începem să secretăm din belșug respectiva  moleculă, având ca efect instantaneu, printre altele, o stare de levitație accentuată până la al nouălea cer. Ceea ce nu e rău deloc, ținând cont că un drum până în Cosmos și retur ar costa mai multe averi la un loc, iar companiile farmaceutice fac averi colosale din producerea și vânzarea acestei molecule mititele, pe când dragostea o produce- minune mare!-gratis. Bine, să zicem că plătești cu ceva nopți nedormite și niscaiva suspine subtile sub clar de lună.

Dar ceea ce mi se pare și mai avantajos, este faptul că P-E-A suprimă pofta de mâncare instantaneu, motiv pentru care poți renunța liniștit/ă la orice dietă chinuitoare pentru a da jos  kilogramele căpătate la ultima masă de revelion sau la alte mese copioase, cu sau fără motiv sărbătoresc. Poți să spui adio și pastilelor minune de slăbit sau altor sporturi exotice sau puțin erotice.

photo

 

Fluturașii din stomac produc o așa senzație de euforie, incitare, extaz, bucurie încât nu  mai rămâne loc pentru alte ingrediente alimentare sau nealimentare, și asta pentru că anumite studii de specialitate (uf, am uitat cine le-a făcut, dar important e că știu rezultatul final, nu-i așa?) arată că până și sentimentele de ură se topesc sub puterea spectaculoasă a moleculei iubirii, îndrăgostiții devenind dintr-o dată cetățeni mai buni, mai altruiști și mai toleranți. Hmmmm.

Ce mai, una peste alta, mai să zici că PEA este chiar secretul fericirii, dacă fericirea înseamnă prezența iubirii în viețile noastre (ceea ce e discutabil). Dar, din păcate pentru neamul omenesc predispus genetic la îndrăgostire,  există și un efect secundar demn de luat în seamă, anume: prea multă PEA duce la dependența în iubire și dependența de iubire. N-aș putea preciza care e mai gravă, dar vestea bună este că pot fi tratate amândouă …

 

 

Invidia existențială

Vorbind despre fenomenologia și sociologia resentimentului, Max Scheler ajunge la un moment dat să trateze un subiect destul de interesant și nu îndeajuns de aprofundat în literatura de specialitate, anume despre invidia existențială. Există mai multe paliere care pot fi luate în considerare:

1. În primul rand este vorba despre o invidie născută din”apăsătoarea conștiință a inferiorității” cum spune filosoful, sau dintr-un complex de inferioritate, cum ar spune un psiholog. Cauzele complexelor de inferioritate pot fi multiple, dar aici mă voi referi la cele care țin de aspectul fizic: persoane foarte mici de statură, caracteristică ce nu poate fi corectată  și cu care individul trebuie să conviețuiască întreaga viață. Individia acestor persoane scunde pe cele înalte  este nelimitată și practic, nevindecabilă. Simpla existență și proximitate a persoanelor care le aduce aminte în mod dureros de ceea ce ei percep drept infirmitate le stârnește invidia, iar ceea ce este cu adevărat patologic este ca nu o recunosc ca atare, ci o deviaza spre alte aspecte ale persoanelor invidiate. De asemenea, ele cresc cu obisnuința de a invidia și acest lucru este direcționat și spre alte sectoare ale existenței lor. De exemplu, o persoană scunda invidioasa pe înălțimea alteia, nu-i va reproșa de obicei acesteia faptul că este înaltă, ci se va lega de orice alt aspect al ei sau al lui cu tendința vădita de a-i minimaliza calitățile sau chiar de a i le anula. Uneori, devierea este atat de îndepartată de ceea ce a cauzat inițial invidia, încât și celui mai experimentat psihoterapeut îi ia o vreme destul de lungă să o depisteze. În unele cazuri, sunt minimalizate chiar activitățile, cursurile sau persoanele pe care le admiră persoana invidiată.

 

2. Un alt domeniu în care se manifestă invidia existențială este cel al diferenței dintre generații: persoane în vârstă care le invidiază pe cele tinere pentru ceea ce au pierdut și nu mai pot avea niciodată: tinerețea cu toate oportunitățile ei. Nu toate persoanele în vârstă sunt invidioase, dar, de obicei, invidioșii sunt în acelasi timp și personalități histrionice (sau isterice, cum li se spunea mai demult). Femeile și bărbații histrionici sunt cei care pun mare preț pe înfățișarea lor și, în general, vor să fie în centrul atenției, ca atare monopolizează orice discuție, disturbând chiar orele de curs sau seminariile în timpul facultății, ori țin cu tot dinadisnul să iasă în evidență la locul de muncă. Ei își definesc identitatea de sine în raport cu aceste valori, sau mai bine zis non-valori, și evident că în pragul bătrâneții, atunci când aspectul fizic  se dergadează și când nu mai pot fi în centrul atenției  prin nimic deosebit, devin foarte invidioși pe cei care le-au luat locul. De asemenea, un bloc aparte este reprezentat de profesori, mai ales universitari, care se tem că vor fi  dați la o parte de colegii lor mai tineri, mai talentați, cu memorie mai bună, mai dinamici și mai carismatici. 

 

 

 

 

 

Îndrăznește să fii tu însuți!

“Există lucruri care nu sunt încă adevărate astăzi, poate nu îndrăznim să le considerăm adevărate, dar mâine s-ar putea să devină. Iată de ce orice om al cărui destin este să-şi urmeze drumul individual trebuie să meargă înainte, plin de nădejde şi atent la tot ce e în jur, conştient de singurătatea sa şi de pericolele ei.” Carl Jung

Fidelitatea si mila pentru trecut

“Este adevarat, totusi, ca fidelitatea este opusa uitarii, asa cum orice virtute este
opusa pantei pe care a urcat. Este adevarat, în schimb, ca infidelitatea sfarseste prin a se lasa târâta la vale: mai întâi tradam ceea ce ne amintim, apoi uitam ce am tradat. . . lnfidelitatea moare astfel prin propriul ei triumf, pe când fidelitatea nu triumfa niciodata, pastrându-si provizoratul si refuzând sfârsitul: fidelitatea nu cunoaste alt triumf, pot spune, decât continuarea la nesfârsit a luptei împotriva uitarii si a tradarii….
 ….Trecutul este cel care are nevoie de mila si de recunostinta noastra; caci nu se poate apara singur, asa cum o fac prezentul si viitorul.
Aceasta este îndatorirea memoriei: mila si gratitudine pentru trecut. O datorie grea, imprescriptibila si severa, datoria de a fi credincios.”
din “Mic tratat al marilor virtuti” de A. Comte-Sponville
.