Dezvoltare personala

Adevărul vine mâine

waiting“Există lucruri care nu sunt încă adevărate astăzi, poate nu îndrăznim să le considerăm adevărate, dar mâine s-ar putea să devină. Iată de ce orice om al cărui destin este să-şi urmeze drumul individual trebuie să meargă înainte, plin de nădejde şi atent la tot ce e în jur, conştient de singurătatea sa şi de pericolele ei.” Carl Jung

“Rămâi flămând. Rămâi nebun.”

[embedplusvideo height=”275″ width=”400″ editlink=”http://bit.ly/1bbqGU7″ standard=”http://www.youtube.com/v/M0RRorROBMg?fs=1″ vars=”ytid=M0RRorROBMg&width=620&height=492&start=&stop=&rs=w&hd=0&autoplay=0&react=1&chapters=&notes=” id=”ep7737″ /]

Acesta este discursul ţinut de Steve Jobs pe 12 iunie 2005, la Universitatea Stanford:

steve jobs

“Sunt onorat să mă aflu azi cu voi la închiderea anului la una dintre cele mai grozave universităţi din lume. Eu nu am absolvit facultatea. Ca să fiu sincer, acesta este cel mai apropiat moment de o absolvire pe care l-am trăit vreodată. Azi, vreau să spun trei poveşti din viaţa mea. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.
Prima poveste: avem un băiețel, îl doriți?
Am renunţat la colegiul Reed College după primele 6 luni, dar am rămas aproape de facultatea respectivă încă un an şi jumătate. Atunci, chiar am renunţat. De ce am renunţat la şcoală?

Toată asta a început înainte să mă fi născut. Mama mea biologică era o tînără absolventă de colegiu, nemăritată, care a decis să mă dea spre adopţie. Dorea să fiu adoptat de nişte oameni cu facultate, aşa că am ajuns să fiu înfiat de un avocat şi de soţia lui. Doar că, atunci cînd am venit pe lume, ei s-au hotărît în ultimul moment că îşi doresc o fată. Aşa că părinţii mei actuali au primit un telefon în miez de noapte. “Avem un băieţel, îl doriţi?” Ei au spus “Sigur că da”. Mama mea biologică a aflat mai tîrziu că mama mea nu a absolvit facultatea şi că tatăl meu nu a absolvit nici măcar liceul. A refuzat să semneze actele de adopţie. A acceptat doar cîteva luni mai tîrziu, cînd părinţii mei i-au promis că eu voi merge la colegiu.

Şi, 17 ani mai tîrziu, chiar am mers la colegiu. Dar naivul de mine a ales un colegiu aproape la fel de scump ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor mei s-au dus pe taxa de învăţămînt. După şase luni, nu-i vedeam valoarea. Nu aveam idee ce o să fac cu viaţa mea şi nici cum facultatea avea să mă ajute. Şi iată-mă totuşi cheltuind toţi banii pe care părinţii mei îi economisiseră toată viaţa. Am decis deci să renunţ şi să cred că mă voi descurca. A fost înspăimîntător, dar şi una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. În clipa în care am hotărît să mă retrag, au încetat şi orele care nu mă interesau şi am început să merg doar la cele care mă pasionau.

Nu era deloc romantic. Nu aveam loc în dormitor, aşa că am dormit pe podea în camerele prietenilor, returnam sticlele de Cola pentru 5 cenţi bucata ca să-mi cumpăr mîncare şi mergeam pe jos cîte 4 kilometri în fiecare duminică pentru a căpăta o masă caldă la templul Hare Krishna. Intuiţia şi curiozitatea mea au dat roade. Şi o să vă explic cum.

La acea vreme, Reed College oferea cel mai bun curs de caligrafie din ţară. Toate afişele din campus, toate etichetele de peste tot erau impecabil scrise de mînă. Pentru că renunţasem şi nu trebuia să particip la orele normale, am decis să mă înscriu la caligrafie. Am învăţat despre caractere tipografice, despre spaţiul dintre litere, despre măreţia scrisului de mînă. Era ceva frumos, istoric, artistic de subtil într-un mod pe care ştiinţa nu-l înţelege. Şi asta mi s-a părut fascinant.

Chestia asta nu părea să aibă nici un strop de aplicaţie practică în viaţa mea. Însă după 10 ani, cînd realizam designul la primul computer Macintosh, mi s-au întors amintirile. Şi am introdus totul pe Mac. A fost primul computer cu scris deosebit, frumos. Dacă nu aş fi abandonat cursurile la colegiu, acel Mac nu ar fi avut niciodată fonturi multiple şi minunat proporţionate. Şi cum Windows a copiat Mac-ul, nu există calculator care să nu le aibă. Dacă nu aş fi renunţat, nu aş fi ajuns la cursul de caligrafie şi computerele nu ar fi avut parte de acest scris minunat. Bineînţeles, nu am făcut legăturile acestea pe vremea cînd eram în colegiu. Dar totul era foarte clar zece ani mai tîrziu.

Încă o dată spun, nu poţi uni punctele privind în viitor. Ci numai privind în trecut. Trebuie să crezi că punctele vor putea fi unite undeva, în viitor. Trebuie să crezi în ceva – în instinct, destin, karma, în orice. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată şi a însemnat diferenţa din viaţa mea.

  

A doua poveste:  găsește-ți pasiunea!

Mă simţeam norocos – descoperisem ceea ce îmi plăcea să fac de devreme. Woz şi cu mine lansaserăm Apple în garajul părinţilor mei cînd aveam 20 de ani. Am muncit mult, iar în 10 ani Apple crescuse de la noi doi într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4.000 de angajaţi. Tocmai realizaserăm cea mai fină dintre creaţiile noastre – Macintosh – iar eu aveam de-abia 30 de ani. Şi apoi am fost concediat. Cum ajungi să fii concediat de la o firmă pe care o fondezi chiar tu? Păi, pe măsură ce Apple creştea am angajat pe cineva pe care îl credeam foarte talentat să conducă firma alături de mine. În primul an lucrurile au mers bine. Dar apoi viziunile noastre au început să fie diferite şi pînă la urmă ne-am despărţit. Cînd ne-am separat, Comitetul Director i-a luat partea. Deci la 30 de ani eram out. Tot ce însemnase viaţa mea ca adult se terminase. Eram devastat.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut vreo cîteva luni. Mă simţeam de parcă dezamăgisem o generaţie întreagă de antreprenori. Că am scăpat ştafeta. M-am întlnit cu David Packard şi Bob Noyce şi am încercat să mă scuz că am dat-o în bară atît de rău. Eram un eşec public, tot ce făcusem o luase la vale. Dar ceva a început încet să mă lumineze – încă iubeam la nebunie ceea ce realizasem. Întorsătura pe care evenimentele o luaseră la Apple nu schimbase acest lucru. Fusesem respins, dar eram încă îndrăgostit. Şi am decis s-o iau de la capăt.

Nu m-am prins de asta imediat, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat vreodată. Povara succesului se transformase în uşurinţa de a fi începător din nou. M-a eliberat şi m-a făcut să păşesc într-una dintre cele mai creative perioade din viaţa mea.

În următorii cinci ani, am pus bazele companiilor NeXT şi Pixar şi m-am îndrăgostit de o femeie nemaipomenită care a devenit soţia mea. Pixar a creat primul film de animaţie generat de computer, Toy Story, şi este cel mai de succes studio de animaţie din lume. Într-o altă întorsătură remarcabilă de evenimente, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple, iar tehnologia pe care am dezvoltat-o la NeXT este inima renaşterii actuale de la Apple. Iar Laurene şi cu mine avem o familie minunată.

Sînt sigur că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A avut un gust amar, dar aveam nevoie de aşa ceva. Cîteofată viaţa te loveşte cu o cărămidă în cap. Nu-ţi pierde speranţa. Sînt convins că singurul lucru care m-a ţinut la suprafaţă a fost iubirea pentru munca mea. Trebui să-ţi găseşti ceea ce iubeşti. În muncă şi în viaţa de cuplu. Munca îţi ia o mare parte din viaţă şi trebuie s-o faci în aşa fel încît să te satisfacă. Dacă nu ai găsit care e meseria aceea, nu te opri din căutare. Nu te linişti. Cînd o să-ţi găseşti pasiunea, vei şti. Şi, ca în orice relaţie, lucrurile se vor îmbunătăţi, an după an. Caută pînă găseşti. Nu te mulţumi cu puţin.

 

A treia poveste: privește moartea în ochi

Cînd aveam 17 ani, am citit asta: “Dacă îţi trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, la un moment dat vei avea dreptate.” M-a marcat şi de atunci, de 33 de ani, mă uit în oglindă şi mă întreb: “Dacă azi e ultima zi a vieţii mele, mai vreau să fac ceea ce aveam de gînd să fac?” Iar cînd răspunsul este “Nu” pentru prea multe zile în şir, mă gîndesc că trebuie să schimb ceva.

Amintindu-mi că voi muri curînd este cea mai importantă unealtă pe care am întîlnit-o cînd a venit vorba de alegerile mele în viaţă. Pentru că aproape totul – aşteptările altora, mîndria, teama de eşec – toate acestea dispar în faţa fricii de moarte, lăsîndu-ne doar cu ceea ce e cu adevărat important. Gîndindu-mă că voi muri, am evitat gîndul că am ceva de pierdut. Eşti mereu neacoperit. Nu ai nici un motiv să nu-ţi urmezi inima.

Acum un an am fost diagnosticat cu cancer. Am făcut o tomografie la 7:30 dimineaţa şi era clar că am o tumoră la pancreas. Nici măcar nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că e un tip de cancer incurabil şi că mai am de trăit maximum 6 luni. Medicul m-a sfătuit să merg acasă şi să-mi pun toate lucrurile la punct. Voia să spună că o să mor. Adică trebuie să-ţi anunţi copiii ceea ce te gîndeai că o să îi anunţi peste 10 ani. Adică să te asiguri că totul este pregătit şi că familiei nu îi va fi aşa de greu. Adică să-ţi iei “La revedere”.

Seara am făcut o biopsie. Mi-au băgat un endoscop pe gît, prin stomac, prin intestine, mi-au vîrît un ac în pancreas şi mi-au recoltat cîteva celule din tumoră. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că la vederea celulelor la microscop, doctorii au început să plîngă. Era o formă foarte rară de cancer pancreatic, tratabilă doar cu operaţia. Am făcut operaţia şi sînt bine acum.

Am venit aproape de moarte. Probabil nu mă voi mai apropia atît de mult de ea timp de zeci de ani. Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar cei ce vor să ajungă în Rai nu vor să moară doar pentru a merge acolo. Totuşi, moartea este destinaţia pe care o împărtăşim cu toţii. Nimeni nu a scăpat. Şi aşa trebuie să şi fie, căci Moartea este cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare al Vieţii. Face loc noului. Acum noul sînteţi voi, dar într-o zi veţi deveni bătrîni şi depăşiţi. Îmi pare rău că sînt dramatic, dar ăsta e adevărul!

Timpul vostru e limitat, nu-l irosiţi trăind viaţa altcuiva. Nu fiţi prizonierii dogmei, adică nu trăiţi cu ceea ce gîndesc alţii. Nu lăsaţi opiniile altora să vă sufoce propria voce. Şi, cel mai important, aveţi curajul de a vă urma inima şi intuiţia. Orice altceva este neimportant.

Cînt eram tînăr, era o publicaţie nemaipomenită, The Whole Earth Catalog, una dintre Bibliile generaţiei mele. Fusese creată de Stewart Brand. Asta se întîmpla la sfîrşitul anilor ’60, înainte de orice computer. Totul era făcut cu maşini de scris, foarfece şi camere polaroid. Era un fel de Google, înainte ca Google să existe.

Stewart şi echipa lui au făcut ultimul număr la mijlocul anilor ’70, cînd eu eram de vîrsta voastră. Pe ultima copertă era o fotografie cu o şosea de ţară în lumina dimineţii, ceva care te invita la aventură. Sub ea stăteau cuvintele: “Rămîi flămînd. Rămîi nebun.” Era mesajul lor de adio la sign-off. Rămîi flămînd. Rămîi nebun. Şi exact asta mi-am dorit pentru mine. Şi asta vă doresc şi vouă, la absolvire.

Vă mulţumesc mult!

Steve Jobs (24 februarie 1955-5 octombrie 2011)


Best diet ever: fluturașii din stomac

         P-E-A este o moleculă mică-mititică, pe numele ei de domnișoară feniletilamină sau pe poreclă, dacă preferați, molecula iubirii, produsă chiar de creierașul nostru în momentul funcționării lui la capacitate maximă (după unii) sau minimă (după alții), adică atunci când e îndrăgostit. În starea aceasta, destul de controversată de altminteri, e de ajuns ca să vedem- sau să ni se pară că vedem – ființa iubită, pentru ca imediat să începem să secretăm din belșug respectiva  moleculă, având ca efect instantaneu, printre altele, o stare de levitație accentuată până la al nouălea cer. Ceea ce nu e rău deloc, ținând cont că un drum până în Cosmos și retur ar costa mai multe averi la un loc, iar companiile farmaceutice fac averi colosale din producerea și vânzarea acestei molecule mititele, pe când dragostea o produce- minune mare!-gratis. Bine, să zicem că plătești cu ceva nopți nedormite și niscaiva suspine subtile sub clar de lună.

Dar ceea ce mi se pare și mai avantajos, este faptul că P-E-A suprimă pofta de mâncare instantaneu, motiv pentru care poți renunța liniștit/ă la orice dietă chinuitoare pentru a da jos  kilogramele căpătate la ultima masă de revelion sau la alte mese copioase, cu sau fără motiv sărbătoresc. Poți să spui adio și pastilelor minune de slăbit sau altor sporturi exotice sau puțin erotice.

photo

 

Fluturașii din stomac produc o așa senzație de euforie, incitare, extaz, bucurie încât nu  mai rămâne loc pentru alte ingrediente alimentare sau nealimentare, și asta pentru că anumite studii de specialitate (uf, am uitat cine le-a făcut, dar important e că știu rezultatul final, nu-i așa?) arată că până și sentimentele de ură se topesc sub puterea spectaculoasă a moleculei iubirii, îndrăgostiții devenind dintr-o dată cetățeni mai buni, mai altruiști și mai toleranți. Hmmmm.

Ce mai, una peste alta, mai să zici că PEA este chiar secretul fericirii, dacă fericirea înseamnă prezența iubirii în viețile noastre (ceea ce e discutabil). Dar, din păcate pentru neamul omenesc predispus genetic la îndrăgostire,  există și un efect secundar demn de luat în seamă, anume: prea multă PEA duce la dependența în iubire și dependența de iubire. N-aș putea preciza care e mai gravă, dar vestea bună este că pot fi tratate amândouă …

 

 

Buricul pământului pe înțelesul tuturor

Bărbatul narcisist crede că este buricul pământului. Totul trebuie să se învârtă în jurul lui fiindcă este excepțional de la naștere și, în consecință,  nu trebuie să mai facă nimic ca să dovedească asta. Simpla lui apariție trebuie să te ducă cu gândul la așa ceva, iar dacă nu te arăți instant copleșită de personalitatea lui, te suspectează imediat de ceva deficiențe intelectuale.

Bărbatul narcisist este foarte preocupat de felul cum arată și, dacă are bani, se va îmbrăca numai cu haine de firmă cu marca afișată ostentativ, să vadă lumea că el nu poartă orice. Nu e exclus să fie metrosexual. Se înconjoară numai de persoane importante, așa cum îi stă bine unui personaj important ca el, și în general caută să obțină poziții de conducere din care să-i domine pe ceilalți (în special narcisitul extravertit). Bărbatul narcisist introvertit va alege mai degrabă o profesie liberală ca să fie independent. Ține mult la aceasta și face paradă de ea chiar și când nu e cazul, când e evident că depinde și el de ceilalți. Dacă relaționează și cu persoane care nu-s la nivelul lui -după criteriile lui- o face pentru că are nevoie de un public în fața căruia să-și desfășoare multele-i talente.

În ciuda aparențelor, bărbatul narcisist are o stimă de sine scăzută și are nevoie de validări în toate felurile posibile. Are o nevoie colosală de a fi admirat ca să și-o mențină in limite normale, așa că pune mana pe dicționar și învață toate sinonimele pentru “extraordinar” dacă ai intrat într-o relație cu el. Și adu-ți aminte că din momentul acela scopul vieții tale trebuie să fie îndeplinirea dorințelor lui. Se așteaptă la privilegii deosebite din partea ta, fără însă a răspunde în aceeași manieră. Nu cunoaște înțelesul cuvântului “reciprocitate”. Nu-ți va da nimic nici dacă-i ceri. El crede că dacă a spus “mulțumesc” s-a achitat de datorie pentru ceea ce ai făcut pentru el, și prin asta îți dă undă verde sa muncești în continuare. Tot pentru el, desigur. Și tot pentru un simplu “mulțumesc” fiindcă și-așa a făcut  prea mult: a căscat el gurița lui prețioasă uite, special pentru tine, ca să scoată cuvântul magic. Milioane de ani trebuie să-i fii recunoscătoare pentru asta.

Nu va încerca să te înțeleagă niciodată, în schimb se va văicări că tu nu-l înțelegi ori de cate ori te abați de la repertoriul normal de laude.  Punctul lui de vedere e cel mai important și părerile lui sunt cele care trebuie să primeze. Nu ai vreo șansă ca  în relația cu el să conteze vreodată părerea ta. Dacă totuși ai vreuna bună, și-o va asuma ca fiind a lui, fiindcă nu-i așa?! numai el, buricul pământului, poate avea idei bune. Poate că el te-a inspirat prin personalitatea lui deosebită și deci, ideea este a lui chiar dacă a ieșit din mintea ta.

Nu spera că -l vei schimba sau că va  vrea el să se schimbe pentru tine. Iubirea lui cea mare a fost și va rămâne el, nu te amăgi. Totul e perfect în privința lui, deci tu ești cea cu problema, clar. Dacă, totuși esti îndrăgostită nebunește de un asemenea bărbat -ceea ce n-ar fi exclus, întrucât are oarecare șarm- consolează-te cu ideea că dragostea nu ține decât trei ani. Poate-i supraviețuiești și te alegi numai cu “experiență de viață”.:)))

 

Consilierea filosofică

Potrivit Oxford Companion to Philosofy, filosofia se definește drept:

  • gândire raționala critică privitoare la natura generală a lumii (metafizică sau teoria existenței)
  • justificarea credințelor (epistemologia sau teoria cunoașterii)
  • fundamentele călăuzirii vieții (etica și teoria valorilor)

În ceea ce priveste întrebările metafizice, cele mai importante privesc sensul vieții.

În ce priveste epistemologia, întrebările vizează modurile în care convingerile, preferințele și decizile clienților pot deveni mai raționale.

În ceea ce priveste etica – clarificare și analiza critică a valorilor care guverneaza viața clienților; idei filosofice de justețe si injustețe.

Se cunosc cinci metode de angajare terapeutică a filosofiei:

 

Gândirea critică reprezinta testarea rezistenței argumentelor în fața investigației critice și a pertinenței motivelor acceptării lor.

Analiza conceptuală = modalitate de clarificare a sensului afirmațiilor făcute într-un context dat.

Fenomenologia = înțelegerea evenimentelor și obiectelor în termenii experienței noastre imediate, a lor, ața cum ne apar.

Experimentele de gândire (faimosul Geniu Rău, înșelator a lui Descartes ca preambul al îndoielii sale metodice) = experimente mentale menite a fundamenta, consolida ori invalida anumite aspecte ale cunoașterii. În consiliere, apar sub forma scenariilor construite de clienti cu privire la ei înșiși, care să permită explorarea lucrurilor cu adevărat importante pentru aceștia.

Gândirea creativă – presupune două metode: brainstormingul și gândirea laterală. Este complementară gândirii critice și este un proces care face posibilă descoperirea celor mai bune soluții ale problemelor.

În termen clasic, larg acceptat, consilierea însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice.

Consilierea filosofică se remarcă prin recursul la idei și teorii filosofice cu scopul de a le examina relevanța și impactul în raport cu problemele clienților.  Această formă de consiliere are drept obiectiv ajutarea clienților în direcția gândirii de către ei înșiși a propriilor probleme de viață: alegerea drumului, dificultăți legate de relații, probleme etice ori dileme referitoare la carieră. Rezultatul vizat este clarificarea propriilor perspective și aflarea strategiilor de îndepărtare a contradicțiilor.

 

 

Te iubesc sau (numai) te tolerez?

 

Pentru ca suntem in preajma sarbatorilor crestine, neimpartasite de atei si agnostici, voi aborda o tema ce tine nu numai de viata crestina, ci si de cea laica, anume: toleranta.

Ce este toleranta? Care sunt limitele ei?

In acceptiunea stricta a cuvantului, a tolera inseamna a trece cu vederea ceea ce ai avea dreptul sa respingi/acuzi/ interzici/combati. Dar ce anume ne putem permite sa respingem sau sa interzicem: adevaruri demonstrate ca atare, fapte sau opinii mai mult sau putin personale?

Sa luam, de exemplu, legea gravitatiei – care este atitudinea pe care ar trebui sa o avem fata de aceasta teorie? Evident,  o acceptam fara rezerve, este o certitudine care nu lasa loc tolerantei sa se manifeste. Adevarul incontestabil demonstrat de orice mar care se indreapta cu incapatanare spre pamant de mii si poate milioane de ani ne obliga sa nu zabovim nici macar cu gandul pe taramul combaterilor inutile. Orice lucru demonstrat stiintific duce la certitudine, nu lasa loc argumentelor contrare. Iar daca exista erori in demonstratii, stiinta isi corecteaza singura greselile si nu le tolereaza, nici nu vrea sa-i fie tolerate, deci despre toleranta putem vorbi numai dupa ce parasim taramul certitudinilor si intram pe taramul opiniilor personale,  sau mai putin personale, dar la care aderam intr-o forma sau alta. Se stie ca opiniile nu pot fi evaluate in termeni de “adevarat” sau “fals” ci numai dupa gradul de aderenta, fara ca gradul ridicat al acesteia sa le transforme in adevaruri absolute, totusi. Filosoful francez contemporan Andre Comte-Sponville marcheaza punctual limita tolerantei in cartea sa “Mic tratat al marilor virtuti”: “Cand adevarul este cunoscut cu certitudine, toleranta nu mai are obiect.” – dand apoi exemplu unui contabil sau unui fizician care nu ar mai avea drept la toleranta daca ar persista in eroare si dupa ce le-ar fi demonstrate greselile. De aceea, spune Comte-Sponville, in matematica nu e nevoie de toleranta: acolo totul poate fi demonstrat pana la ultimul rest.

Adevarurile exprimate in biblie nu pot fi pe deplin cunoscute in timpul vietii acesteia, dupa cum onest afirma si apostolul Pavel in Corinteni 13:

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci vom cunoaste pe deplin.

Dar daca nu pot fi cunoscute si demonstrate fara echivoc, ele raman la stadiu de opinii si putem conchide, deci, ca cel putin in domeniul religios avem nevoie de toleranta (reciproca) atat cat vom trai; reciproca in sensul ca toleranta nu este un drum cu un singur sens, cum si-ar dori poate unele persoane din ambele tabere, ci presupune o intampinare pe masura si din partea opusa. Sunt atei care reproseaza crestinilor ca nu sunt toleranti cu ei, dar ei insisi manifesta intoleranta la vederile religioase ale cunoscutilor lor crestini, dupa cum exista si crestini intoleranti fata de pozitiile ateilor.

Respectul fata de libertatea religioasa nu poate fi numit toleranta, el fiind pur si simplu, un act de justitie si o obligatie.

spune Bernard Renouvier, un alt filosof francez, insa ceva mai vechi,  iar misteriosul Louis Pratt pe care il citeaza Comte-Sponville in micul sau tratat destul de maricel, completeaza:

Nu trebuie sa spunem toleranta, ci respect, caci altfel aducem atingere demnitatii morale. Cuvantul toleranta implica adesea in  limba noastra politete, indiferenta si uneori chiar mila.

Toleranta este deci conditia minimala pe care trebuie sa o indeplinim in relatie cu credintele si opiniile celorlalti, insa ideal  ar fi sa manifestam respectul si iubirea “care acopera totul, crede totul, nadajduieste totul” (Pavel) . Ca virtute marunta ce este, toleranta este echivalentul politetii in relatiile interpersonale: nu presupune neaparat existenta unei virtuti, dar arata totusi un inceput, o preocupare, o baza de la care se poate construi ceva mai inalt: bunatate,  recunostinta, respect, iubire.

Ce se intampla, insa, cand intalnim zilnic oameni educati care nu depasesc sau poate nu intrunesc nici macar conditiile minimale de relationare, toleranta si politetea? Nu exista asa ceva in Romania?! C’mon!

Pana unde poate merge, insa, toleranta? Se poate tolera absolut totul? Trebuiau tolerate inclusiv crimele nazistilor si ale comunistilor? Un exercitiu simplu de logica arata ca toleranta dusa la extrem, fata de orice si de oricine, in orice conditii, duce la instalarea definitiva a opusului ei: intoleranta. Daca o societate ar tolera absolut totul, chiar curentele si regimurile politice intolerabile, aceastea ar  duce la instalarea totalitarismului, regim care, asa cum s-a vazut in cursul istoriei, ar distruge oamenii care nu ar fi de acord cu ideologia sa si, odata cu ei, toleranta insasi. Pe de alta parte, inchizitia spaniola  a demonstrat ca si intoleranta religioasa poate fi extrem de periculoasa, nu numai cea politica.

Cum poate fi prevenita o asemenea situatie in viitor? Simplu: punand limite tolerantei; nu se tolereaza totul, ci numai atitudinea si opinia contrara care nu devine violenta si nu presupune nerespectarea dreptului libertatii de gandire a celuilalt.  Adica: tolerez opinia ta contrara numai in masura in care te tine linistit pe locul tau si nu te mana de la spate sa-mi dai in cap pentru opinia mea contrara.

Daniela Deneanu

Când tăcerea e ca fierea, nu ca mierea

Este deja binecunoscut faptul că tăcerea poate fi și o formă de abuz, mai mult, este considerată cea mai severă formă de abuz,  deoarece induce  traume mai puternice și mai durabile chiar decât abuzul verbal sau fizic. Abuzatorul o folosește atât pentru a-și face victima să se simta  lipsită de importanță, cât și pentru a o “pedepsi”,  lovind direct în încrederea și stima sa de sine. Tăcerea este și una din formele de manifestare a furiei, prin care partenerul nu este lovit fizic, ci psihic fiind pedepsit la inexistență.  Psihologul american Linda Roberts de la Universitatea din Wisconsin afirma în “Journal of Marriage and Family”  că, într-o relație, tăcerea poate fi cel puțin tot atât de distructivă ca violența fizică.

 ignor 2Ignorarea totală  a celuilalt este o formă de CONTROL  și de ATRAGERE A ATENȚIEI des întâlnită atât printre  femei, cât si printre bărbați, mai ales printre cei care nu-și permit să recurgă la formele tradiționale de abuz -deși ar dori-din cauza reputației lor de oameni educați, “civilizați”  —  aplicând, în schimb, “tratamentul tăcerii”, convinși fiind că nu pot fi acuzați de nimic. Acești bărbați sunt caracterizați de obicei și prin lipsa manierelor. Partea tragică este tocmai faptul că ei nu se consideră abuzatori în niciun fel, ba mai mult, afișează un aer superior și par mulțumiți de atitudinea lor meschină ca de o mare realizare. Ei  nu dau voie victimelor să spună ce simt pentru a lua cunoștință de trăirile lor și, în consecință, nici nu vor să schimbe ceva în atitudinea lor. Găsesc tot felul de scuze pentru comportamentul lor: fie că nu vroiau, chipurile, sa intre într-o dispută și de aceea au întors spatele și au plecat, fie că aveau nevoie de “spațiu” și timp să se mai gândească, fie că tu nu meriți un răspuns, pur și simplu, ești prea insignifiant/ă pentru ei.  

Aceste persoane recurg la  forma aceasta de control fiindcă se simt vulnerabile ele însele, sunt imature din punct de vedere emoțional; în unele cazuri au învățat această formă de abuz în relațiile cu părinții sau într-o relație anterioară. Tăcerea reprezintă modalitatea  prin care ei spun “m-ai înfuriat, m-ai supărat, acum meriți pedepsit/ă”, fără a da ocazia partenerului de a se face înțeles, de a  se justifica, eventual de a clarifica o situație, refuzând totodată orice șansă de reconciliere. Nu de puține ori, “tratamentul tăcerii” este instituit de persoane cu deficit narcisic care nu pot accepta un feedback negativ de la un partener,  pentru că orice enunț negativ este trăit ca un “atac” la persoana lor. Ele nu pot accepta decât o relație în care se simt admirați în mod continuu și necondiționat.

Cum recunoaștem abuzul prin tăcere:

  • Abuzatorul refuză să discute o problemă sau să participe la rezolvarea unui conflict, refugiindu-se în tăcere. Există o diferență între partenerul care este stresat la serviciu și nu observă semnalele discrete ale soției/soțului sau părintele copleșit de atâtea griji și probleme financiare (sau de altă natură), încât nu mai este atent la membrii familiei sale și partenerul abuzator,  care în mod intenționat refuză să vorbească atunci când este rugat să o facă, știind că astfel produce frustrare, iritare, furie în partener.
  • Refuzul comunicării nu este total, se dau unele raspunsuri laconice, neconcludente, dar implicarea emoțională este complet absentă.
  • O formă specială de abuz emoțional prin tăcere se regăsește în pactica psihanalitică: pacientul, întins pe canapea și aflat în afara campului vizual al psihanalistului (deci redus la o stare de vulnerabilitate față de acesta), așteaptă în zadar ca psihanalistul său să-i dea un feedback sau un răspuns. Dacă pe vremea lui Freud tăcerea nu era recunoscută ca formă de abuz- deși putem presupune ca îli manifesta componenta distructivă și pe vremea aceea, chiar dacă Freud n-a fost în stare să-i vadă potențialul nociv–și a putut fi inclusă în tehnica psihanalizei (cu greșelile de interpretare de rigoare, evident),  astăzi psihanaliștii trebuie cu necesitate să tina cont de aceste descoperiri. 

Din pacate, lucrurile nu se întamplă în  felul acesta,  deschiderea psihanalizei către noile descoperiri există într-o formă diluată și numai la nivel declarativ, cu scopul evident de a atrage pacienți. Dar, odată atrasi, ei sunt supuși aceluiași tratament abuziv al tăcerilor prelungite,  iar reacția lor firească la acest tratament este interpretată ca fiind datorată unor traume din copilarie,  fără ca psihanalistul să conștietizeze partea abuzivă a tratamentului său. Pacientul este lăsat sa “orbecăie” neștiind ce să creadă, ce sa înțeleagă, de ce devine dependent de psihanalistul său și de ce acesta pare să fie mulțumit cu această situație. Dat fiind că alte recente studii psihologice arată că există o tendință paradoxală a victimelor de a se atașa de abuzatorul lor, este clar că în cazul abuzului prin tăcere atașarea este și mai puternică deoarece victima ignorată simte o nevoie  inconștientă de a rămâne în relație. O astfel de formă de atașament, însă, este una patologica, nu sănătoasă, nu vindecătoare.

Cum se poate ieși de sub influența unui asemenea abuzator? În primul rând conștientizând ceea ce se întâmplă cu adevărat între voi doi, recunoașterea faptului că sunteți într-o relație abuzivă și că tendința de a rămâne în relație se datorează efectului de dependență pe care-l creează abuzul, nu sentimentelor reale pe care le aveți pentru acesta/aceasta, după care urmează accesarea tuturor resurselor posibile pentru a ieși din relație. Ideal ar fi să-l și faceți pe abuzator să înțeleagă componenta nocivă a atitudinii sale.

 

Proba tenacitatii

“Proba unui adevar bine asimilat e tenacitatea pastrarii lui in conditii potrivnice. Cat esti de capabil sa sacrifici si pentru cata vreme de dragul identificarii cu el?”

Andrei Plesu – “Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste”

.