Evenimente culturale

“Must read” summer list by Gabriel Liiceanu

Anunt cules de pe  Libraria Humanitas Cișmigiu  (tot de acolo am preluat și fotografia, ca să fie clar):

liiceanu

 

Pentru ca e vara, pentru ca serile sunt mai lungi, pentru ca e concediu, pentru ca “la mare!”, pentru ca trebuie sa citim, iata care sunt cele 10 carti recomandate de Gabriel Liiceanu:

01.O mie noua sute optzeci si patru. Orwell. Editura Polirom

02. Parfumul. Patrick Suskind. Editura Humanitas Fiction

03. Crase banalitati metafizice. Alexandru Dragomir Editura Humanitas

04. Intelectualii . Paul Johnson. Editura Humanitas

05. Luminile si umbrele sufletului. Petru Cretia. Editura Humanitas

06. Infinitul dinăuntru. Vlad Zografi. Editura Humanitas

07. Lotte la Weimar .Thomas Mann . Editura Rao

08. Timpul ce ni s-a dat. Annie Bentoiu. Editura Humanitas

09. Lumea de ieri. Zweig. Editura Humanitas

10. Elogiu mamei vitrege. Mario Vargas Llosa. Editura Humanitas

 

“Rămâi flămând. Rămâi nebun.”

[embedplusvideo height=”275″ width=”400″ editlink=”http://bit.ly/1bbqGU7″ standard=”http://www.youtube.com/v/M0RRorROBMg?fs=1″ vars=”ytid=M0RRorROBMg&width=620&height=492&start=&stop=&rs=w&hd=0&autoplay=0&react=1&chapters=&notes=” id=”ep7737″ /]

Acesta este discursul ţinut de Steve Jobs pe 12 iunie 2005, la Universitatea Stanford:

steve jobs

“Sunt onorat să mă aflu azi cu voi la închiderea anului la una dintre cele mai grozave universităţi din lume. Eu nu am absolvit facultatea. Ca să fiu sincer, acesta este cel mai apropiat moment de o absolvire pe care l-am trăit vreodată. Azi, vreau să spun trei poveşti din viaţa mea. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.
Prima poveste: avem un băiețel, îl doriți?
Am renunţat la colegiul Reed College după primele 6 luni, dar am rămas aproape de facultatea respectivă încă un an şi jumătate. Atunci, chiar am renunţat. De ce am renunţat la şcoală?

Toată asta a început înainte să mă fi născut. Mama mea biologică era o tînără absolventă de colegiu, nemăritată, care a decis să mă dea spre adopţie. Dorea să fiu adoptat de nişte oameni cu facultate, aşa că am ajuns să fiu înfiat de un avocat şi de soţia lui. Doar că, atunci cînd am venit pe lume, ei s-au hotărît în ultimul moment că îşi doresc o fată. Aşa că părinţii mei actuali au primit un telefon în miez de noapte. “Avem un băieţel, îl doriţi?” Ei au spus “Sigur că da”. Mama mea biologică a aflat mai tîrziu că mama mea nu a absolvit facultatea şi că tatăl meu nu a absolvit nici măcar liceul. A refuzat să semneze actele de adopţie. A acceptat doar cîteva luni mai tîrziu, cînd părinţii mei i-au promis că eu voi merge la colegiu.

Şi, 17 ani mai tîrziu, chiar am mers la colegiu. Dar naivul de mine a ales un colegiu aproape la fel de scump ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor mei s-au dus pe taxa de învăţămînt. După şase luni, nu-i vedeam valoarea. Nu aveam idee ce o să fac cu viaţa mea şi nici cum facultatea avea să mă ajute. Şi iată-mă totuşi cheltuind toţi banii pe care părinţii mei îi economisiseră toată viaţa. Am decis deci să renunţ şi să cred că mă voi descurca. A fost înspăimîntător, dar şi una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. În clipa în care am hotărît să mă retrag, au încetat şi orele care nu mă interesau şi am început să merg doar la cele care mă pasionau.

Nu era deloc romantic. Nu aveam loc în dormitor, aşa că am dormit pe podea în camerele prietenilor, returnam sticlele de Cola pentru 5 cenţi bucata ca să-mi cumpăr mîncare şi mergeam pe jos cîte 4 kilometri în fiecare duminică pentru a căpăta o masă caldă la templul Hare Krishna. Intuiţia şi curiozitatea mea au dat roade. Şi o să vă explic cum.

La acea vreme, Reed College oferea cel mai bun curs de caligrafie din ţară. Toate afişele din campus, toate etichetele de peste tot erau impecabil scrise de mînă. Pentru că renunţasem şi nu trebuia să particip la orele normale, am decis să mă înscriu la caligrafie. Am învăţat despre caractere tipografice, despre spaţiul dintre litere, despre măreţia scrisului de mînă. Era ceva frumos, istoric, artistic de subtil într-un mod pe care ştiinţa nu-l înţelege. Şi asta mi s-a părut fascinant.

Chestia asta nu părea să aibă nici un strop de aplicaţie practică în viaţa mea. Însă după 10 ani, cînd realizam designul la primul computer Macintosh, mi s-au întors amintirile. Şi am introdus totul pe Mac. A fost primul computer cu scris deosebit, frumos. Dacă nu aş fi abandonat cursurile la colegiu, acel Mac nu ar fi avut niciodată fonturi multiple şi minunat proporţionate. Şi cum Windows a copiat Mac-ul, nu există calculator care să nu le aibă. Dacă nu aş fi renunţat, nu aş fi ajuns la cursul de caligrafie şi computerele nu ar fi avut parte de acest scris minunat. Bineînţeles, nu am făcut legăturile acestea pe vremea cînd eram în colegiu. Dar totul era foarte clar zece ani mai tîrziu.

Încă o dată spun, nu poţi uni punctele privind în viitor. Ci numai privind în trecut. Trebuie să crezi că punctele vor putea fi unite undeva, în viitor. Trebuie să crezi în ceva – în instinct, destin, karma, în orice. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată şi a însemnat diferenţa din viaţa mea.

  

A doua poveste:  găsește-ți pasiunea!

Mă simţeam norocos – descoperisem ceea ce îmi plăcea să fac de devreme. Woz şi cu mine lansaserăm Apple în garajul părinţilor mei cînd aveam 20 de ani. Am muncit mult, iar în 10 ani Apple crescuse de la noi doi într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4.000 de angajaţi. Tocmai realizaserăm cea mai fină dintre creaţiile noastre – Macintosh – iar eu aveam de-abia 30 de ani. Şi apoi am fost concediat. Cum ajungi să fii concediat de la o firmă pe care o fondezi chiar tu? Păi, pe măsură ce Apple creştea am angajat pe cineva pe care îl credeam foarte talentat să conducă firma alături de mine. În primul an lucrurile au mers bine. Dar apoi viziunile noastre au început să fie diferite şi pînă la urmă ne-am despărţit. Cînd ne-am separat, Comitetul Director i-a luat partea. Deci la 30 de ani eram out. Tot ce însemnase viaţa mea ca adult se terminase. Eram devastat.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut vreo cîteva luni. Mă simţeam de parcă dezamăgisem o generaţie întreagă de antreprenori. Că am scăpat ştafeta. M-am întlnit cu David Packard şi Bob Noyce şi am încercat să mă scuz că am dat-o în bară atît de rău. Eram un eşec public, tot ce făcusem o luase la vale. Dar ceva a început încet să mă lumineze – încă iubeam la nebunie ceea ce realizasem. Întorsătura pe care evenimentele o luaseră la Apple nu schimbase acest lucru. Fusesem respins, dar eram încă îndrăgostit. Şi am decis s-o iau de la capăt.

Nu m-am prins de asta imediat, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat vreodată. Povara succesului se transformase în uşurinţa de a fi începător din nou. M-a eliberat şi m-a făcut să păşesc într-una dintre cele mai creative perioade din viaţa mea.

În următorii cinci ani, am pus bazele companiilor NeXT şi Pixar şi m-am îndrăgostit de o femeie nemaipomenită care a devenit soţia mea. Pixar a creat primul film de animaţie generat de computer, Toy Story, şi este cel mai de succes studio de animaţie din lume. Într-o altă întorsătură remarcabilă de evenimente, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple, iar tehnologia pe care am dezvoltat-o la NeXT este inima renaşterii actuale de la Apple. Iar Laurene şi cu mine avem o familie minunată.

Sînt sigur că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A avut un gust amar, dar aveam nevoie de aşa ceva. Cîteofată viaţa te loveşte cu o cărămidă în cap. Nu-ţi pierde speranţa. Sînt convins că singurul lucru care m-a ţinut la suprafaţă a fost iubirea pentru munca mea. Trebui să-ţi găseşti ceea ce iubeşti. În muncă şi în viaţa de cuplu. Munca îţi ia o mare parte din viaţă şi trebuie s-o faci în aşa fel încît să te satisfacă. Dacă nu ai găsit care e meseria aceea, nu te opri din căutare. Nu te linişti. Cînd o să-ţi găseşti pasiunea, vei şti. Şi, ca în orice relaţie, lucrurile se vor îmbunătăţi, an după an. Caută pînă găseşti. Nu te mulţumi cu puţin.

 

A treia poveste: privește moartea în ochi

Cînd aveam 17 ani, am citit asta: “Dacă îţi trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, la un moment dat vei avea dreptate.” M-a marcat şi de atunci, de 33 de ani, mă uit în oglindă şi mă întreb: “Dacă azi e ultima zi a vieţii mele, mai vreau să fac ceea ce aveam de gînd să fac?” Iar cînd răspunsul este “Nu” pentru prea multe zile în şir, mă gîndesc că trebuie să schimb ceva.

Amintindu-mi că voi muri curînd este cea mai importantă unealtă pe care am întîlnit-o cînd a venit vorba de alegerile mele în viaţă. Pentru că aproape totul – aşteptările altora, mîndria, teama de eşec – toate acestea dispar în faţa fricii de moarte, lăsîndu-ne doar cu ceea ce e cu adevărat important. Gîndindu-mă că voi muri, am evitat gîndul că am ceva de pierdut. Eşti mereu neacoperit. Nu ai nici un motiv să nu-ţi urmezi inima.

Acum un an am fost diagnosticat cu cancer. Am făcut o tomografie la 7:30 dimineaţa şi era clar că am o tumoră la pancreas. Nici măcar nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că e un tip de cancer incurabil şi că mai am de trăit maximum 6 luni. Medicul m-a sfătuit să merg acasă şi să-mi pun toate lucrurile la punct. Voia să spună că o să mor. Adică trebuie să-ţi anunţi copiii ceea ce te gîndeai că o să îi anunţi peste 10 ani. Adică să te asiguri că totul este pregătit şi că familiei nu îi va fi aşa de greu. Adică să-ţi iei “La revedere”.

Seara am făcut o biopsie. Mi-au băgat un endoscop pe gît, prin stomac, prin intestine, mi-au vîrît un ac în pancreas şi mi-au recoltat cîteva celule din tumoră. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că la vederea celulelor la microscop, doctorii au început să plîngă. Era o formă foarte rară de cancer pancreatic, tratabilă doar cu operaţia. Am făcut operaţia şi sînt bine acum.

Am venit aproape de moarte. Probabil nu mă voi mai apropia atît de mult de ea timp de zeci de ani. Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar cei ce vor să ajungă în Rai nu vor să moară doar pentru a merge acolo. Totuşi, moartea este destinaţia pe care o împărtăşim cu toţii. Nimeni nu a scăpat. Şi aşa trebuie să şi fie, căci Moartea este cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare al Vieţii. Face loc noului. Acum noul sînteţi voi, dar într-o zi veţi deveni bătrîni şi depăşiţi. Îmi pare rău că sînt dramatic, dar ăsta e adevărul!

Timpul vostru e limitat, nu-l irosiţi trăind viaţa altcuiva. Nu fiţi prizonierii dogmei, adică nu trăiţi cu ceea ce gîndesc alţii. Nu lăsaţi opiniile altora să vă sufoce propria voce. Şi, cel mai important, aveţi curajul de a vă urma inima şi intuiţia. Orice altceva este neimportant.

Cînt eram tînăr, era o publicaţie nemaipomenită, The Whole Earth Catalog, una dintre Bibliile generaţiei mele. Fusese creată de Stewart Brand. Asta se întîmpla la sfîrşitul anilor ’60, înainte de orice computer. Totul era făcut cu maşini de scris, foarfece şi camere polaroid. Era un fel de Google, înainte ca Google să existe.

Stewart şi echipa lui au făcut ultimul număr la mijlocul anilor ’70, cînd eu eram de vîrsta voastră. Pe ultima copertă era o fotografie cu o şosea de ţară în lumina dimineţii, ceva care te invita la aventură. Sub ea stăteau cuvintele: “Rămîi flămînd. Rămîi nebun.” Era mesajul lor de adio la sign-off. Rămîi flămînd. Rămîi nebun. Şi exact asta mi-am dorit pentru mine. Şi asta vă doresc şi vouă, la absolvire.

Vă mulţumesc mult!

Steve Jobs (24 februarie 1955-5 octombrie 2011)


Aha. AHA! Ahaaa…Ha?!

 

Întâlnirea  care a avut loc aseară la librăria Humanitas din Cișmigiu, între Horia Roman Patapievici (cred că știți cine este, nu?) și Lucian Croitoru, consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, a fost una fructuoasă, ca să folosesc termeni modești.

Lucian Croitoru are un CV impresionant, așa cum am putut să remarc în cartea sa “În apărarea piețelor” pe care am răsfoit-o după prelegere, dar pe care nu m-am “îndurat” să o cumpar, chit că-mi suradea un autograf al domniei sale pe ea, cu toate cele ce implica luarea lui . ….daaaaaar, să revin la subiect:  dumnealui este doctor în economie, desemnat la funcția de prim-ministru în 2009, plus ceva funcție pe la FMI nu-mai-știu-cand. Aha. Interesant. Însă de pe netul a-toate-știutor aflu că are o relație de durată cu Lăcrămioara Isărescu, fiica guvernatorului BNR, ceea ce schimbă radical percepția mea asupra domnului Croitoru. AHA!

În fine, să mă întorc la discuția de aseară. A fost, pe scurt, o pledoarie pentru capitalism – dacă mai aveam nevoie de una. Cică acum statul și piața sunt în plină campanie electorală, în strânsă competiție pentru nimic altceva decat votul meu. Ahaaa……

Am aflat lucruri noi, totuși: de exemplu că domnul Patapievici a avertizat locuitorii din Piața Latină sau Cartierul Latin- nu prea le am cu cartierele bucureștene, recunosc-  să nu cedeze aranjamentului ce părea convenabil la vremea respectivă,  anume instalarea unui economat în numitul cartier, economat care ulterior s-a evaporat, iar terenul respectiv s-a preschimbat peste noapte în proprietate personală a primarului de cartier.

Ceea ce vrea să spună că  domnul Patapievici cumva intuise că e vorba de ceva șmecherie de primar de cartier- și că  ala-numita manevră în folosul populației (sau, cel puțin, așa era servită) nu era altceva decât o manipulare a maselor în folosul personal.Cred că domnul Patapievieci are un issue cu primarii de cartier. Nu zic că n-ar avea dreptate, dar nu vreau să comentez.

Încheierea s-a terminat cu invitația domnului Croitoru la lansarea ultimei sale cărți, ceva cu politici monetare. Sala era plină de pensionari, cu mici excepții. Să fie, oare, pensionarii interesați de politici monetare?...Ha?!

Happy Thanksgiving to you!

Fiindca astazi e mare sarbatoare americana, Thanksgiving Day, urez pe aceasta cale tuturor rudelor, prietenilor, fanilor si cititorilor mei americani, o zi plina de surprize (like, for instant sa vi se arda curcanul si sa va duceti sa mancati mancati la un chinese restaurant pui Shanghai cu susan* : ))))), jocuri si glume de toate categoriile.

De asemenea, vreau sa urez si robotilor google, bing, yahoo si whatever, cititorii mei fideli -niciun post n-a scapat necitit de ei pana acum, fapt verificat – high speed si huge memory, iar spamerilor care m-au induiosat la propriu cu insistenta, perseverenta si  consecventa lor, in ciuda faptului ca nu le aprob comentariile aiurea pe langa subiect, un calduros “welcome back home”, abia m-am obisnuit cu prezenta voastra si zau ca mi-ati lipsi.  O sa ma gandesc la o modalitate de a convietui civilizat unii cu altii in anul care vine, parol.

* disclaimer: : ))))))) means I’m jocking, actually vreau sa va iasa curcanul bine si sa-mi trimiteti si mie o aripa acolo.

 

 

Pentru Daniela, cu simpatie….

…. mi-a scris domnul Andrei Plesu nici acum o ora in autograful pe care mi l-a dat la lansarea cartii domniei sale “Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste” in incinta noii librarii Humanitas de pe langa Cismigiu. Care, apropos, si ea s-a lansat cu 2 ore mai devreme.

Lume multa si luminata, l-am vazut pe domnul Patapievici pentru prima data live-  e chiar mai dragutel ca-n poze si se sprijinea modest de-un raft, in picioare – pe domnul Liiceanu, pe domnul care prezinta cartile la protv , nu stiu cum il cheama….. aaaaaaaaaaaa, si cred ca l-am vazut si pe Stefan Liiceanu. Arata super, par negru ca pana corbului si alura exotica. (loooool, era sa scriu erotica:)))))) Nu sunt sigura -sigura ca era el, dar prea semana cu Gabriel Liiceanu sa nu fie baiatul lu’ tata.

Poze meseriase n-am fiindca n-am avut aparatul la mine, ceea ce m-a ofticat, pen’ca am prins o pozitie din care puteam sa dau lovitura, chiar in fata am stat; atat de in fata incat atunci cand domnul Plesu a spus niste chestii la care n-am prea fost atenta,  domnul Liiceanu s-a retras aproape de mine, atat de aproape incat i-am vazut firicelele rosii din albul ochiului. Cred ca nu dormise azi-noapte, poate a stat pe facebook?!

Am niste poze pe telefon, dar inca nu le-am descarcat, da’ nu-i bai, ca erau destui cu aparate pe care scria tot felul de televiziuni, asa ca n-o sa ducem lipsa de imagini pentru posteritate.

Socratica :)

 

.