Filosofie

Fidelitatea si mila pentru trecut

“Este adevarat, totusi, ca fidelitatea este opusa uitarii, asa cum orice virtute este
opusa pantei pe care a urcat. Este adevarat, în schimb, ca infidelitatea sfarseste prin a se lasa târâta la vale: mai întâi tradam ceea ce ne amintim, apoi uitam ce am tradat. . . lnfidelitatea moare astfel prin propriul ei triumf, pe când fidelitatea nu triumfa niciodata, pastrându-si provizoratul si refuzând sfârsitul: fidelitatea nu cunoaste alt triumf, pot spune, decât continuarea la nesfârsit a luptei împotriva uitarii si a tradarii….
 ….Trecutul este cel care are nevoie de mila si de recunostinta noastra; caci nu se poate apara singur, asa cum o fac prezentul si viitorul.
Aceasta este îndatorirea memoriei: mila si gratitudine pentru trecut. O datorie grea, imprescriptibila si severa, datoria de a fi credincios.”
din “Mic tratat al marilor virtuti” de A. Comte-Sponville

Hegel și modurile sale de a trata istoria

 

Friedrick Hegel este unul dintre filosofiii a carui opera se caracterizeaza nu numai prin marea diversitate a preocuparilor care acopera aproape toate domeniile creatiei teoretice umane: stiintele naturii, dreptului, artei, religiei, filosofie istorica,  logica, filosofie si cultura,  ci si printr-o perspectiva inedita asupra istoriei ideilor si a unitatii spiritului obiectiv cu istoria universala.

Conceptia marelui filozof asupra mersului istoriei universale este expusa în lucrarea sa “Prelegeri de filozofie a istoriei”. Teza pe care o sustine în introducerea acestei opere este ca tot ceea ce se întâmpla în istorie nu survine la voia hazardului, ci se întâmpla în mod necesar, pentru ca istoria înseamna progresul constiintei ideii de libertate de-a lungul veacurilor.

Spiritul este, prin urmare, factorul determinant absolut al istoriei universale si nu se dezvolta  întâmplator, ci foloseste întâmplatorul pentru nevoile sale dintr-o anumita epoca, fie ca este vorba despre o personalitate istorica, fie ca este vorba despre un întreg popor, si «dispune de istoria universala ca scena a sa, ca domeniu si câmp de realizare.»

Astfel, spiritul universal ajunge sa se gândeasca pe sine numai în masura în care este spirit al unui popor ce apartine istoriei universale, adica al unui popor ce este guvernat prin legi obiective, constituite în cadrul unui stat, fiindca realitatile existente intim cu spiritul sunt constitutia si statul, în acceptiunea lui Hegel.

Pentru a putea întelege corect viziunea lui Hegel asupra mersului istoriei, este necesar a întelege mai întâi ce presupune o filosofie a istoriei în versiunea sa, precum si ce întelege elprin conceptul de spirit.

Moduri de a trata istoria

Filozoful german arata ca exista trei modalitati principale de a trata istorie, si anume: în mod nemijlocit, reflectat si filozofic.

Modul nemijlocit presupune transpunerea în reprezentare mentala a ceea ce se petrece în exterior, adica relatarea bruta faptelor, întâmplarilor si situatiilor. Este posibil ca autorul relatarii sa fi participat la unele evenimente istorice, însa nu este o conditie obligatorie, el putându-se inspira si din naratiuni ale altor martori oculari. Aceasta forma de relatare a istoriei se limiteaza la perioade restrânse de timp, din moment ce abordeaza evenimente petrecute în genere în timpul vietii. Spiritul autorului este identic cu al evenimentelor petrecute, deoarece nu reflecteaza asupra celor petrecute.

Istoria care reflecteaza merge mai departe, depasind prezentul, cuprinzând perioade îndelungate de timp, si poate intermedia o privire de ansamblu asupra întregii istorii a unui popor sau chiar a lumii întregi pâna în momentul respectiv. Hegel detecteaza patru subspecii:

  1. Istoria generala (ex. Istoria lui Titus Livius, Diodor din Sicilia, Johannes von Muller)- se refera la istoria în care spiritul autorului este diferit de spiritul continutului istoric si al epocii tratate. Poate prezenta istoria unei tari, unui popor sau chiar a lumii întregi.
  2. Istoria pragmatica.- autorii traspun trecutul in present, raportandu-l la starea actuala.
  3. Istoria critica- o istorie a istoriei; “o apreciere critica a naratiunilor istorice si o examinare a adevarului si a verosimilitatii lor.”
  4. Istoria conceptuala- abstractizeaza, porneste de la puncte de vedere generale.

 

Modalitatea filosofica de tratare a istoriei înseamna a cuprinde istoria prin actul gândirii ei, asa cum el însusi afirma, aceasta însemnând ca materialul brut al istoriei, respectiv faptele istorice, trebuie prezentate ca parte a unui proces rational de dezvoltare, în cursul caruia se descopera semnificatia evenimentelor istorice si sensul istoriei universale. Acest sens al istoriei poate fi înteles numai reflectând asupra trecutului, iar daca în istorie gandirea este subordonata existentului, in filosofie ea genereaza idei noi.

Daniela Deaconu, Facultatea de Filosofie

 

 

Gloria in raport cu eternitatea

Tot globul pamântesc, dupa cum ai invatat din astronomie, fata de spatiul ceresc, se stie ca ocupa abia un punct, adica, daca e comparat cu marimea universului ceresc, s-ar putea afirma ca n-are niciun spatiu. Si abia aproape un sfert din aceasta mica parte a lumii, pamantul, este, dupa cum a aratat Ptolemeu, locuita de fiinte cunoscute de noi.

Din acest sfert, daca excludem ceea ce ocupa marile, lacurile si deserturile, abia mai ramâne o portiune foarte mica pentru a fi locuita de oameni.  Asadar in acest minim punct dintr­-un punct, închisi si încercuiti, va gânditi cum sa va mariti reputatia, cum sa va faceti numele cunoscut? Dar ce are nobil si maret o glorie restrînsa in hotare atît de mici si de inguste?

Voua vi se pare ca va asigurati nemurirea, cand va ganditi la faima voastra din viitor.  Daca cercetezi insa spatiile infinite ale eternitatii, cum te poti bucura de durata numelui tau? De compari durata unui moment cu zece mii de ani, caci fiecare spatiu este limitat, un raport cat de mic tot exista intre ele, dar insusi acest numar de ani si orice multiplu al lor nu poate fi nici macar comparat cu durata infinita.  Fiindca intre lucrurile finite poate exista ceva comun, dar intre cele finite si cele infinite nu poate exista nici o comparare. Astfel ca reputatia intr­-un timp destul de indelungat, alaturi de nesfarsita eternitate, pare nu mica, ci absolut inexistenta.”

Boethius/ Mangaierile filosofiei

Consilierea filosofică

Potrivit Oxford Companion to Philosofy, filosofia se definește drept:

  • gândire raționala critică privitoare la natura generală a lumii (metafizică sau teoria existenței)
  • justificarea credințelor (epistemologia sau teoria cunoașterii)
  • fundamentele călăuzirii vieții (etica și teoria valorilor)

În ceea ce priveste întrebările metafizice, cele mai importante privesc sensul vieții.

În ce priveste epistemologia, întrebările vizează modurile în care convingerile, preferințele și decizile clienților pot deveni mai raționale.

În ceea ce priveste etica – clarificare și analiza critică a valorilor care guverneaza viața clienților; idei filosofice de justețe si injustețe.

Se cunosc cinci metode de angajare terapeutică a filosofiei:

 

Gândirea critică reprezinta testarea rezistenței argumentelor în fața investigației critice și a pertinenței motivelor acceptării lor.

Analiza conceptuală = modalitate de clarificare a sensului afirmațiilor făcute într-un context dat.

Fenomenologia = înțelegerea evenimentelor și obiectelor în termenii experienței noastre imediate, a lor, ața cum ne apar.

Experimentele de gândire (faimosul Geniu Rău, înșelator a lui Descartes ca preambul al îndoielii sale metodice) = experimente mentale menite a fundamenta, consolida ori invalida anumite aspecte ale cunoașterii. În consiliere, apar sub forma scenariilor construite de clienti cu privire la ei înșiși, care să permită explorarea lucrurilor cu adevărat importante pentru aceștia.

Gândirea creativă – presupune două metode: brainstormingul și gândirea laterală. Este complementară gândirii critice și este un proces care face posibilă descoperirea celor mai bune soluții ale problemelor.

În termen clasic, larg acceptat, consilierea însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice.

Consilierea filosofică se remarcă prin recursul la idei și teorii filosofice cu scopul de a le examina relevanța și impactul în raport cu problemele clienților.  Această formă de consiliere are drept obiectiv ajutarea clienților în direcția gândirii de către ei înșiși a propriilor probleme de viață: alegerea drumului, dificultăți legate de relații, probleme etice ori dileme referitoare la carieră. Rezultatul vizat este clarificarea propriilor perspective și aflarea strategiilor de îndepărtare a contradicțiilor.

 

 

Socratica si intrebarile sale “carcotase” (1)

«O, preabunule, tu care esti atenian, din cetatea cea mai mare si mai vestita în întelepciune si putere, nu ti-e oare rusine ca de bani te îngrijesti, ca sa ai cît mai multi, si cît mai multa glorie  si cinstire, iar de cuget, si de adevar, si de suflet ca sa fie cît mai frumos, nu te îngrijesti si nu-ti pasa?» Socrate

Întrebarea lui Socrate, adresata atenienilor prin 399 î.e.n,. ar putea foarte bine adresata si romanilor de astazi exact în forma respectiva, daca excludem descrierea meleagurilor mioritice drept cetatea cea mai mare si mai vestita în întelepciune si putere, bineînteles (prietenii stiu de ce !).

Dar ma intreb io: daca Socrate s-ar plimba pe strazile Bucurestiului si ar incerca sa stea de vorba cu toti gonitorii dupa avere- in caz ca ar reusi sa-i faca sa-si miste fundul din gipane, ceea ce e treaba grea si de durata, nu gluma!- oare acestia i-ar raspunde  de ce fac ceea ce fac  sau unii l-ar refuza pe motiv de  “intrebari carcotase”?!

Hmmm….

Ok, admit ca s-ar putea sa-mi sara în cap o pleiada de spirituali autohtoni si sa-mi reproseze ca, din moment ce se preocupa sa le fie îngropat -si nu incinerat- hoitul când vor da coltu’ , e clar ca ei se îngrijiesc de adevarul, cugetul si  sufletul lor, ba chiar de-al întregii natiuni. Sfatul lui Socrate s-ar potrivi, dupa ei,  numai nelegiutilor de occidentali si de orientali, care fie n-au cunoscut, fie au tradat spiritul si filosofia ortodoxiei: daca vrei sa nu-ti manânce sufletul viermii din viata de apoi, musai sa le cedezi trupul celor din viata asta.

Dar sa revin la Socrate. Fiu de sculptor si de moasa, s-a nascut prin anul 469-470 î.e.n., dedicându-se initial îndeletnicirii mostenite de la tatal sau, ca pe urma, mai pe la mijlocul vietii, sa faca o schimbare radicala spre misiunea mamei sale -dovada ca si în vremurile antice si de demult oamenii treceau prin criza vârstei mijlocii, sîc!- si sa ajute, precum o moasa,  la nasterea adevarului cu care se gasesc “insarcinati” toti oamenii. “Moasa de idei”- adica.

Si, ca un taun ce nu lasa in pace un cal adormit, a tot bazait pe la urechile atenienilor acelasi refren al binelui si virtutii care trebuie cautata inantea averii, si nu invers, pana s-a ales cu trei capete de acuzare: 1. ateismul; 2. introducerea de noi divinitati si 3. coruperea tinerilor.

Cum s-a aparat Socrate de aceste acuzatii si ce pedeapsa si-a propus-  mai cititi si singuri in Platon “Apararea lui Socrate”. Iar dupa ce ati terminat, va astept cu argumente pro sau contra condamnarii lui.

 

Socratica

Askesis – calea spre purificarea spiritului

“Exista  fara  îndoiala, în cercetarea lucrurilor o cale care sa  ne poata scoate la lumina, pe noi si gîndul nostru: ideea ca, atîta vreme cît avem un trup si cît sufletul nostru se afla plamadit laolalta cu asemenea napasta, nazuinta noastra, adica dobîndirea adevarului, nu va fi îndestulata vreodata.

Într-adevar, în nesfîrsite chipuri ne munceste trupul datorita obligatiei de a-l hrani, iar daca se adauga si vreo boala, iata-ne împiedicati în vînatoarea noastra de realitate.  Trupul ne pîngareste cu iubiri si pofte , cu spaime, cu tot felul de naluciri, cu fleacuri fara numar, astfel încît de raul lui, cum vine vorba, nu mai ajungem niciodata sa gandim cu-adevarat.

Cine altul decît trupul cu dorintele lui ne aduce razboaie, razmeriae, lupte ? Caci nu este razboi care sa nu se nasca din dorinta de a dobîndi averi, iar la dobîndirea de averi numai si numai trupul ne da  ghies, robi îngrijirii sale cum sîntem. El este vinovat ca, datorita tuturor acestor lucruri, nu gasim nici un ragaz pentru filosofie si, culmea, de cîte ori ne lasa totusi unul, cît sa ne îndreptam atentia catre vreun obiect de cercetare, deodata iat?-l facîndu-se din nou simtit, stingherindu-ne în fel si chip, tulburîndu-ne si naucindu-ne, astfel ca nu mai sîntem în stare , din pricina lui, sa deslusim adevarul.

 Dimpotriva, avem neîndoielnica dovada ca, daca e sa cunoastem vreodata un lucru în toata puritatea lui, trebuie sa ne detasam de trup si sa contemplam, cu sufletul  în sine, realitatile în sine.  Abia atunci, aaa e de crezut, ne vom înstapîni pe ceea ce rîvnim si spunem ca este obiectul dragostei noastre : pe cunoasterea deplina.

Dar asta nu se va petrece cît sîntem înca în viata, ci, cum reiese din rationament, doar dupa ce vom fi murit. Într-adevar, daca împreuna cu trupul nu ne este cu putinta sa cunoastem, în toata puritatea sa, nimic, atunci din doua una : ori ne este pe vecie imposibil sa dobîndim cunoasterea, ori ne va fi posibil numai dupa moarte. Caci abia atunci sufletul va ramîne el cu sine însusi, despartit de trup, iar  înainte nu. De-aicea mai rezulta, pare-se , si ca, atîta cît sîntem înca în viata, cea mai mare apropiere de cunoastere o vom realiza-o ori de cîte ori, dupa masura puterilor noastre, nu vom avea cu trupul legatura si amestec cîta vreme ele nu sînt absolut necesare , nelasîndu-ne astfel molipsiti de natura lui, ci pastrîndu-ne cît mai curati de el, în asteptarea ceasului cînd ne va dezlega de el însasi divinitatea

Atunci, nemaifiind legati de trup si de nesabuinta lui, deveniti puri, vom exista, putem sa credem, printre realitati si ele pure si vom putea cunoaste prin noi însine în întregime ceea ce e fara amestec, adica ceea ce, credem noi, e adevarul. Caci celui ce nu este pur nu-i e îngaduit sa se atinga de ceea ce este . “Platon / Phaidon

foto: Calin Baicu

Te iubesc sau (numai) te tolerez?

 

Pentru ca suntem in preajma sarbatorilor crestine, neimpartasite de atei si agnostici, voi aborda o tema ce tine nu numai de viata crestina, ci si de cea laica, anume: toleranta.

Ce este toleranta? Care sunt limitele ei?

In acceptiunea stricta a cuvantului, a tolera inseamna a trece cu vederea ceea ce ai avea dreptul sa respingi/acuzi/ interzici/combati. Dar ce anume ne putem permite sa respingem sau sa interzicem: adevaruri demonstrate ca atare, fapte sau opinii mai mult sau putin personale?

Sa luam, de exemplu, legea gravitatiei – care este atitudinea pe care ar trebui sa o avem fata de aceasta teorie? Evident,  o acceptam fara rezerve, este o certitudine care nu lasa loc tolerantei sa se manifeste. Adevarul incontestabil demonstrat de orice mar care se indreapta cu incapatanare spre pamant de mii si poate milioane de ani ne obliga sa nu zabovim nici macar cu gandul pe taramul combaterilor inutile. Orice lucru demonstrat stiintific duce la certitudine, nu lasa loc argumentelor contrare. Iar daca exista erori in demonstratii, stiinta isi corecteaza singura greselile si nu le tolereaza, nici nu vrea sa-i fie tolerate, deci despre toleranta putem vorbi numai dupa ce parasim taramul certitudinilor si intram pe taramul opiniilor personale,  sau mai putin personale, dar la care aderam intr-o forma sau alta. Se stie ca opiniile nu pot fi evaluate in termeni de “adevarat” sau “fals” ci numai dupa gradul de aderenta, fara ca gradul ridicat al acesteia sa le transforme in adevaruri absolute, totusi. Filosoful francez contemporan Andre Comte-Sponville marcheaza punctual limita tolerantei in cartea sa “Mic tratat al marilor virtuti”: “Cand adevarul este cunoscut cu certitudine, toleranta nu mai are obiect.” – dand apoi exemplu unui contabil sau unui fizician care nu ar mai avea drept la toleranta daca ar persista in eroare si dupa ce le-ar fi demonstrate greselile. De aceea, spune Comte-Sponville, in matematica nu e nevoie de toleranta: acolo totul poate fi demonstrat pana la ultimul rest.

Adevarurile exprimate in biblie nu pot fi pe deplin cunoscute in timpul vietii acesteia, dupa cum onest afirma si apostolul Pavel in Corinteni 13:

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci vom cunoaste pe deplin.

Dar daca nu pot fi cunoscute si demonstrate fara echivoc, ele raman la stadiu de opinii si putem conchide, deci, ca cel putin in domeniul religios avem nevoie de toleranta (reciproca) atat cat vom trai; reciproca in sensul ca toleranta nu este un drum cu un singur sens, cum si-ar dori poate unele persoane din ambele tabere, ci presupune o intampinare pe masura si din partea opusa. Sunt atei care reproseaza crestinilor ca nu sunt toleranti cu ei, dar ei insisi manifesta intoleranta la vederile religioase ale cunoscutilor lor crestini, dupa cum exista si crestini intoleranti fata de pozitiile ateilor.

Respectul fata de libertatea religioasa nu poate fi numit toleranta, el fiind pur si simplu, un act de justitie si o obligatie.

spune Bernard Renouvier, un alt filosof francez, insa ceva mai vechi,  iar misteriosul Louis Pratt pe care il citeaza Comte-Sponville in micul sau tratat destul de maricel, completeaza:

Nu trebuie sa spunem toleranta, ci respect, caci altfel aducem atingere demnitatii morale. Cuvantul toleranta implica adesea in  limba noastra politete, indiferenta si uneori chiar mila.

Toleranta este deci conditia minimala pe care trebuie sa o indeplinim in relatie cu credintele si opiniile celorlalti, insa ideal  ar fi sa manifestam respectul si iubirea “care acopera totul, crede totul, nadajduieste totul” (Pavel) . Ca virtute marunta ce este, toleranta este echivalentul politetii in relatiile interpersonale: nu presupune neaparat existenta unei virtuti, dar arata totusi un inceput, o preocupare, o baza de la care se poate construi ceva mai inalt: bunatate,  recunostinta, respect, iubire.

Ce se intampla, insa, cand intalnim zilnic oameni educati care nu depasesc sau poate nu intrunesc nici macar conditiile minimale de relationare, toleranta si politetea? Nu exista asa ceva in Romania?! C’mon!

Pana unde poate merge, insa, toleranta? Se poate tolera absolut totul? Trebuiau tolerate inclusiv crimele nazistilor si ale comunistilor? Un exercitiu simplu de logica arata ca toleranta dusa la extrem, fata de orice si de oricine, in orice conditii, duce la instalarea definitiva a opusului ei: intoleranta. Daca o societate ar tolera absolut totul, chiar curentele si regimurile politice intolerabile, aceastea ar  duce la instalarea totalitarismului, regim care, asa cum s-a vazut in cursul istoriei, ar distruge oamenii care nu ar fi de acord cu ideologia sa si, odata cu ei, toleranta insasi. Pe de alta parte, inchizitia spaniola  a demonstrat ca si intoleranta religioasa poate fi extrem de periculoasa, nu numai cea politica.

Cum poate fi prevenita o asemenea situatie in viitor? Simplu: punand limite tolerantei; nu se tolereaza totul, ci numai atitudinea si opinia contrara care nu devine violenta si nu presupune nerespectarea dreptului libertatii de gandire a celuilalt.  Adica: tolerez opinia ta contrara numai in masura in care te tine linistit pe locul tau si nu te mana de la spate sa-mi dai in cap pentru opinia mea contrara.

Daniela Deneanu

Max Weber despre conceptul de cultura

“Conceptul de cultura este un concept valoric. Realitatea empirica este pentru noi “cultura” atunci cand si in masura in care o raportam la valori; ea cuprinde acele si numai acele componente ale realitatii care printr-o asemenea raportare devin semnificative pentru noi.

Noi suntem fiinte culturale, inzestrate cu capacitatea si vointa de a adopta in mod constient o atitudine fata de lume si de a-i conferi acesteia un sens. Oricare ar fi acest sens, el ne va face sa judecam prin prisma lui anumite fenomene ale convietuirii umane si sa ne raportam la ele ca la niste fenomene ce poseda semnificatie (pozitiva sau negativa). Oricare ar fi continutul acestei raportari, fenomenele respective au pentru noi o semnificatie culturala, semnificatie pe care se bazeaza in exclusivitate interesul lor stiintific. “  

 

Max Weber (1864-1920)

.