Psihologie

Inflatia psihica sau omuletul jalnic din spatele decorului grandios

 Anul trecut, cu ocazia unei lansări de carte, mai precis Nevroza balcanică a lui Vasile Dem. Zamfirescu,  Horia Roman Patapievieci punea mai multe întrebări – le redau exact în forma în care au ieșit din gurița dumnealui:

 

  1. De ce circulăm atât de îngrozitor?
  2. De ce prima noastră opțiune în fața unei reguli este ocolirea ei?
  3. De ce nu reușim să transformăm spațiul din scara blocului într-un spațiu public și este un spațiu de dejecție publică?
  4. De ce nu se poate naște în mintea noastră ideea că datorăm respect aproapelui nostru?
  5. De ce, odată cocoțați într-o funcție, devenim niște monștri?
 Nu imi propun sa raspund tuturor acestor intrebari aici si acum -desi poate voi reveni asupra lor – ci vreau sa ma opresc doar la ultima.  As fi vrut sa-i furnizez un raspuns made in my own mind domnului Patapievici, dar, cum mi-a luat-o altcineva inainte si a explicat pe larg fenomenul de trecere de la stadiul-de-om-cumsecade la stadiul-de-monstru-cocotat-pe-functie, nu-mi ramane decat sa-i pun la dispozitie stadiile respective si textul:
1. Identificarea cu functia.
2. Asumarea puterii si insusirilor presupuse de functia respectiva ca si cum ar fi merite personale. Idei de grandoare.
3. Dilatarea patologica/umflarea ego-ului.
4. “L’etat- c’est moi!” – iar legile si regulile sunt numai pentru muritorii de rand, nu pentru persoane asa sus-puse. “Cocotate”.

         

“Un caz absolut obisnuit este identificarea lipsita de umor a numerosi barbati cu ocupatiile sau cu titlurile lor. Desigur, functia mea este activitatea mea, dar totodata si un factor colectiv care a aparut in timp prin conlucrarea a numerosi oameni si a carui demnitate isi datoreaza existenta doar unei aprobari colective. De aceea, daca ma identific cu functia sau titlul meu, ma comport ca si cum eu insumi as fi intreg factorul social complex pe care il reprezinta o functie, ca si cum as fi nu doar purtatorul acesteia, ci concomitent si aprobarea societatii. Astfel, m-am dilatat neobisnuit de mult si am uzurpat insusiri care nu sunt in mine, ci in afara mea L’etat – c’est moi, iata mottoul acestor oameni.” C. G. Jung “Doua scrieri despre psihologia analitica”

 

Este vorba, mai exact, despre fenomenul pe care C.G. Jung il numeste inflatie psihica. Adicatelea,  ego-ul identificat cu functia detinuta creste, creste si iar creste (precum uneori dolarul, lira sau euroiul)  fara sa aiba suficienta acoperire “in aur”. Arata ca un balon umflat si tot asa de gol e pe dinauntru. Ah, si tot asa de usor “plesneste” daca-i zici ceva mai greu de digerat, mai cu seama legat de latura sa mai putin luminoasa și Doamne fereste sa-i arati unde greseste!… ti-ai dat foc la valiza pana la sfarsitul vietii: el e Zeus intruchipat, cum de ai indraznit sa ridici ochii spre el si -auzi, obraznicie! -sa-i spui lui ca greseste?? E clar, trebuie sa te puna la punct de urgenta,  sa simti cat esti de mic si neinsemnat, nu cumva sa te mai pui cu el vreodata.

Partea frumoasa, insa, este ca nu este chiar asa de nedescifrat, iar odata “decodat” nu mai starneste decat mila. Ce altceva poti sa simti pentru un om atat de gol si nesigur pe el incat se agata cu disperare de o functie ca sa simta ca are valoare, ca inseamna ceva?

      “Identificarea cu functia sau cu titlul are ceva seducator, motiv pentru care atatia barbati nu sunt in genere altceva decat demnitatea pe care le-o concede societatea. Ar fi zadarnic sa cautam o personalitate dincolo de aceasta coaja. In spatele decorului grandios, am da peste un omulet jalnic. De aceea functia (sau indiferent care ar fi aceasta coaja exterioara) este atat de seducatoare: caci reprezinta o compensatie ieftina pentru insuficiente personale.”  C. G. Jung

 

Legile psihologiei functionale

Decalogul psihologiei functionale dupa psihologul si neurologul elvetian Edouard Claparede

1. LEGEA TREBUINTEI: orice trebuinta tinde sa provoace reactiile proprii pentru a o satisface.

2.L EGEA EXTENSIUNII VIETII MINTALE: dezvoltarea vietii mintale este proportionala cu distanta existenta intre trebuinte si mijloacele de a le satisface.

3. LEGEA CONSTIENTIZARII: individul devine constient de un proces, de  relatie sau de un obiect cu atat mai tarziu cu cat conduita sa a implicat mai devreme si timp mai indelungat folosirea automata, inconstienta, a cestui proces, relatie, obiect.

4. LEGEA ANTICIPARII: orice trebuinta care, prin natura ei, risca sa nu se poata satisface imediat, apare cu anticipatie.

5. LEGEA INTERESULUI: orice conduita este dictata de un interes.

6. LEGEA INTERESULUI MOMENTAN: in fiecare moment, un organism actioneaza urmand linia interesului sau major. 

7. LEGEA DE REPRODUCERE A ASEMANATORULUI: orice trebuinta tinde sa repete conduita prin care a fost satisfacuta intr-o imprejurare similara.

8. LEGEA TATONARII: cand situatia este noua, trebuinta declanseaza reactii de cautare, tatonare.

9. LEGEA COMPENSATIEI: cand echilibrul tulburat nu poate fi restabilit printr-o reactie adecvata, el este compensat printr-o reactie antagonistamfata de deviatia pe care o suscitase.

10. LEGEA AUTONOMIEI FUNCTIONALE: in fiecare moment al dezvoltarii sale, un individ constituie o unitate functionala (capacitatile sale de reactie sunt ajustate la trebuintele sale).

(“Introducere in psihologie” de Mielu Zlate)

Chimia si geografia dragostei

Dupa cum se vede clar -nivel crescut de dopamina, oxitocina, vasopresina si cortizol, dar scazut de serotonina. Dragostea seamana deci cu o tulburare obsesiva si presupune un nivel ridicat de stres si agresivitate. LOL. Nu degeaba se spune ca dragostea e o boala, iar cum cercetarile stiintifice si americanesti – deci, atentie! – arata ca este  vorba de o boala psihica, rezulta ca indragostitii au nevoie de terapie, preferabil de lunga durata. Programarile se fac prin pagina de contact. :  )))))))))

Imagine preluata de pe site-ul scientificamerican.com

Când tăcerea e ca fierea, nu ca mierea

Este deja binecunoscut faptul că tăcerea poate fi și o formă de abuz, mai mult, este considerată cea mai severă formă de abuz,  deoarece induce  traume mai puternice și mai durabile chiar decât abuzul verbal sau fizic. Abuzatorul o folosește atât pentru a-și face victima să se simta  lipsită de importanță, cât și pentru a o “pedepsi”,  lovind direct în încrederea și stima sa de sine. Tăcerea este și una din formele de manifestare a furiei, prin care partenerul nu este lovit fizic, ci psihic fiind pedepsit la inexistență.  Psihologul american Linda Roberts de la Universitatea din Wisconsin afirma în “Journal of Marriage and Family”  că, într-o relație, tăcerea poate fi cel puțin tot atât de distructivă ca violența fizică.

 ignor 2Ignorarea totală  a celuilalt este o formă de CONTROL  și de ATRAGERE A ATENȚIEI des întâlnită atât printre  femei, cât si printre bărbați, mai ales printre cei care nu-și permit să recurgă la formele tradiționale de abuz -deși ar dori-din cauza reputației lor de oameni educați, “civilizați”  —  aplicând, în schimb, “tratamentul tăcerii”, convinși fiind că nu pot fi acuzați de nimic. Acești bărbați sunt caracterizați de obicei și prin lipsa manierelor. Partea tragică este tocmai faptul că ei nu se consideră abuzatori în niciun fel, ba mai mult, afișează un aer superior și par mulțumiți de atitudinea lor meschină ca de o mare realizare. Ei  nu dau voie victimelor să spună ce simt pentru a lua cunoștință de trăirile lor și, în consecință, nici nu vor să schimbe ceva în atitudinea lor. Găsesc tot felul de scuze pentru comportamentul lor: fie că nu vroiau, chipurile, sa intre într-o dispută și de aceea au întors spatele și au plecat, fie că aveau nevoie de “spațiu” și timp să se mai gândească, fie că tu nu meriți un răspuns, pur și simplu, ești prea insignifiant/ă pentru ei.  

Aceste persoane recurg la  forma aceasta de control fiindcă se simt vulnerabile ele însele, sunt imature din punct de vedere emoțional; în unele cazuri au învățat această formă de abuz în relațiile cu părinții sau într-o relație anterioară. Tăcerea reprezintă modalitatea  prin care ei spun “m-ai înfuriat, m-ai supărat, acum meriți pedepsit/ă”, fără a da ocazia partenerului de a se face înțeles, de a  se justifica, eventual de a clarifica o situație, refuzând totodată orice șansă de reconciliere. Nu de puține ori, “tratamentul tăcerii” este instituit de persoane cu deficit narcisic care nu pot accepta un feedback negativ de la un partener,  pentru că orice enunț negativ este trăit ca un “atac” la persoana lor. Ele nu pot accepta decât o relație în care se simt admirați în mod continuu și necondiționat.

Cum recunoaștem abuzul prin tăcere:

  • Abuzatorul refuză să discute o problemă sau să participe la rezolvarea unui conflict, refugiindu-se în tăcere. Există o diferență între partenerul care este stresat la serviciu și nu observă semnalele discrete ale soției/soțului sau părintele copleșit de atâtea griji și probleme financiare (sau de altă natură), încât nu mai este atent la membrii familiei sale și partenerul abuzator,  care în mod intenționat refuză să vorbească atunci când este rugat să o facă, știind că astfel produce frustrare, iritare, furie în partener.
  • Refuzul comunicării nu este total, se dau unele raspunsuri laconice, neconcludente, dar implicarea emoțională este complet absentă.
  • O formă specială de abuz emoțional prin tăcere se regăsește în pactica psihanalitică: pacientul, întins pe canapea și aflat în afara campului vizual al psihanalistului (deci redus la o stare de vulnerabilitate față de acesta), așteaptă în zadar ca psihanalistul său să-i dea un feedback sau un răspuns. Dacă pe vremea lui Freud tăcerea nu era recunoscută ca formă de abuz- deși putem presupune ca îli manifesta componenta distructivă și pe vremea aceea, chiar dacă Freud n-a fost în stare să-i vadă potențialul nociv–și a putut fi inclusă în tehnica psihanalizei (cu greșelile de interpretare de rigoare, evident),  astăzi psihanaliștii trebuie cu necesitate să tina cont de aceste descoperiri. 

Din pacate, lucrurile nu se întamplă în  felul acesta,  deschiderea psihanalizei către noile descoperiri există într-o formă diluată și numai la nivel declarativ, cu scopul evident de a atrage pacienți. Dar, odată atrasi, ei sunt supuși aceluiași tratament abuziv al tăcerilor prelungite,  iar reacția lor firească la acest tratament este interpretată ca fiind datorată unor traume din copilarie,  fără ca psihanalistul să conștietizeze partea abuzivă a tratamentului său. Pacientul este lăsat sa “orbecăie” neștiind ce să creadă, ce sa înțeleagă, de ce devine dependent de psihanalistul său și de ce acesta pare să fie mulțumit cu această situație. Dat fiind că alte recente studii psihologice arată că există o tendință paradoxală a victimelor de a se atașa de abuzatorul lor, este clar că în cazul abuzului prin tăcere atașarea este și mai puternică deoarece victima ignorată simte o nevoie  inconștientă de a rămâne în relație. O astfel de formă de atașament, însă, este una patologica, nu sănătoasă, nu vindecătoare.

Cum se poate ieși de sub influența unui asemenea abuzator? În primul rând conștientizând ceea ce se întâmplă cu adevărat între voi doi, recunoașterea faptului că sunteți într-o relație abuzivă și că tendința de a rămâne în relație se datorează efectului de dependență pe care-l creează abuzul, nu sentimentelor reale pe care le aveți pentru acesta/aceasta, după care urmează accesarea tuturor resurselor posibile pentru a ieși din relație. Ideal ar fi să-l și faceți pe abuzator să înțeleagă componenta nocivă a atitudinii sale.

 

Limbajul nostru cel de toate zilele

Ce este limbajul?

Pe scurt, mijlocul prin care ne exprimăm gândurile. El nu este, totuși, singurul mijloc, deși este cel mai important.
Folosirea limbajului implică două procese la fel de importante:
1. producerea – transpunerea efectivă a unui gând într-o propoziție;
2. înțelegerea- procesul prin care atașăm un înțeles sunetelor care formează cuvintele, urmată de combinarea cuvintelor pentru a forma o propoziție/frază și apoi extragerea înțelesului din ea.

Dacă luăm în considerare evoluția ontogenetică a omului, constatăm că limbajul este în strânsă unitate cu gândirea. La naștere și în perioada imediat următoare, copilul mic are o capacitate redusă de gândire, ca atare și limbajul este slab dezvoltat. Pe măsură ce copilul crește se produce i dezvoltarea și diversificarea limbajului cu toate formele sale: monolog, dialog, limbaj colocvial, scris și intern.

La nivelul personalității individului, limbajul este considerat un indicator cert al capacității intelectuale; se urmărește bogăția vocabularului, corectitudinea gramaticală, flexibilitatea gândirii, coerența, cursivitatea logică. În același timp, dovada înțelegerii, deci a funcționalității gândirii, nu se poate face decât prin intermediul verbalizării ideilor. De asemenea, prin intermediul cuvintelor putem determina pe cineva să se mire, să viseze, să mediteze, să se infurie, să se bucure, să se intristeze, etc…..adică putem modifica dispoziția persoanei respective.

Funcțiile limbajului:

1. Funcția expresiv-emoțională prin care se obiectivează trăirile unei persoane.
Pentru a încerca să ne explicăm puterea cuvintelor de a transmite emoții sau de a modifica starea emoțională a unei persoane, putem pleca de la urmatoarele premise:

-pentru a fi înteles, fiecărui cuvânt trebuie să îi fie asociată o imagine mentală;
– cuvintele trebuie să aibă aceeași semnificație atât pentru vorbitor, cât și pentru ascultător;
-în afară de sensul propriu-zis, cuvintele aduc o informație paralelă despre cel care le folosește: gradul de cultură, profesia, vârsta, sexul etc…cu cât mai bogat este vocabularul cuiva, cu atât este mai bogată experiența care poate fi transmisă.
daca un cuvânt se referă la o stare emoțională, pentru a fi înțeles el trebuie să fie asociat cu starea respectivă, dar această relație poate fi parcursă și în sens invers;
-limbajul este influențat de gândire, dar și gândirea de limbaj; pentru a proba aceasta, vă propun un exercițiu simplu:

Pasul 1: căutați între cuvintele pe care le folosiți foarte des unul care conține o judecată negativă despre un anume obiect/situație.
Pasul 2: înlocuiți acel cuvânt cu unul cu semnficație pozitiva referitor la acelasi obiect/situatie; procesul de tranziție de la gândirea negativă la cea pozitiva durează în medie 7-10 zile, deci persistați în obiceiul de a înlocui cuvintele negative;
Pasul 3: înlocuiți cuvântul pozitiv cu unul entuziast, exagerat de pozitiv. Veți constata că schimbarea vocabularului prin înlocuirea cuvintelor negative cu cele pozitive va induce o schimbare a felului de a gândi și implicit a dispoziției din ziua respectivă.

2.Funcția conativă – prin care se exercită influența asupra celor din jur ( intervenție promptă, cu formule concise și energice).

3.Funcția referențială– prin care cuvintele desemnează conținutul activității de cunoaștere.

Tulburarile de limbaj cele mai frecvente:

a. Tulburări ale vocii: afonia, disfonia, fonastenia
b. Tulburări de ritm și fluență: tahilalie, bradilalie, balbaiala, logonevroza, aftongie.
c. Tulburări de pronunție: dislalie, rinolalie, dizartria.
d. Tulburări ale limbajului citit-scris: alexie, dislexie, agrafie, disgrafie.
e. Tulburări polimorfe: alalia, afazia
f. Tulburări de dezvoltare: mutism, întârziere în dezvoltarea limbajului.

Relatiile fraternale si personalitatea

Aproape toti oamenii care au frati si surori au remarcat ca de-a lungul vietii relatiile lor cu acestia sunt cele mai lungi pe care le-au avut vreodata cu cineva. Nu e de mirare aceasta, tinand cont ca relatiile fraternale incep inca din copilarie, cu mult inainte de a-l(o) intalni pe viitorul(viitoarea) sot(ie) si cu mult inainte ca parintii sa fi murit.

Familia reprezinta grupul primar, am putea spune chiar modelul de baza pentru toate celelalte grupuri sociale. In familie au loc primele experiente sociale, fratii si surorile sunt persoanele cu care ne impartim originea, de care ne leaga ceva mai presus decat de oricare alta persoana, care se poarta cu noi mult mai obiectiv si mai sincer decat  orice alta persoana pe care o cunoastem. De asemenea, lipsa lor influenteaza vietile noastre in aceeasi masura, unele cercetari aratand existenta unor deosebiri esentiale intre copiii unici si cei cu frati si surori.

In cadrul fratriei se exerseaza o seama de abilitati de relationare care vor fi puse in practica mai tarziu, de-a lungul intregei  noastre vieti  si tot in fratrie capatam primele cunostinte, ne insusim primele reguli, invatam sa daruim, sa primim, sa castigam, sa pierdem. Fiecare membru al familiei are rolul sau specific in cadrul grupului, rol determinat in mare de rangul fraternal.

Un studiu intercultural efectuat pe 39 de societati releva ca primul nascut este mult mai probabil sa beneficieze de o ceremonie a nasterii mai elaborata, sa aiba autoritate asupra fratilor si sa primeasca respect de la ei. In comparatie cu alti fii, primul nascut are, in general, un control mai mare asupra proprietatii, o mai mare putere in societate si o pozitie sociala mai inalta, dar se pare ca el are si tendinta de a deven autoritar si dominator, tendinta care se traduce prin teama de a nu fi privat de situatia pe care o detine, de a nu fi detronat.

De asemenea, alte studii sugereaza ca mijlociii tind sa aiba o stima de sine mai scazuta decat primii nascuti si ultimii, probabil datorita acestei mai putin definite pozitii in interiorul familiei.

Fratii mai mari servesc adeseori ca un inlocuitor al parintilor si pot avea temporar rol de tovarasi de joaca, profesori, confidenti in relatiile cu fratii mai mici. Ei reprezinta modele de sex-rol, modele de comportament sau de personalitate pentru cei mai mici, stabilind un exemplu de caracter si comportament,  reprezentat prin tipul de personalitate afisat.

Aceste roluri ii ajuta sa se simt folositori, acceptati si admirati din cauza grijii pe care o acorda fratilor mai tineri, aceasta adauga apreciere si sens propriului sentiment al valorii de sine. Multi adolescenti invata roluri si responsabilitati  de adult prin a avea grija de fratii si surorile mai tinere in timp ce cresc.

O relatie fraternala placuta poate contribui la a da fratilor mai mici sentimentul securitatii, al apartenentei si al acceptarii. Relatiile ostile, de respingere, pot crea sentimente adanc inradacinate de anxietate, insecuritate. Fratii intre ei intretin relatii de tovarasie, prietenie si isi intalnesc nevoile de afectiune ale unuia pentru celalalt, sunt capabili de a se ajuta unul pe altul cand au probleme, isi impartasesc multe experiente, aceasta demonstrand caracterul formativ al relatiei fraternale.Tot in fratrie se formeaza si modalitatea de a fi altruist, de a lua in consideratie sentimentele si dorintele altuia si de a fi de acord cu diferentele interindividuale.

Totusi trebuie mentionat si faptul ca in cadrul acestei relatii apar si conflicte, tensiuni, mai ales atunci cand spatiul interfraternal este mic si cand exista probleme legate de comunicare. Relatiile dintre frati tind sa fie mai conflictuale in timpul adolescentei timpurii decat mai tarziu. In acest caz, grupul primar nu poate functiona ca un sistem dinamic, deschis si atunci, in locul flexibilitatii si dinamismului, intalnim comportamente repetitive rigide, diviziune rigida a rolurilor si ingustarea scopurilor.

In copilaria mijlocie, fratii sunt in special importanti pentru ca ne ajuta sa invatam cum sa ne descurcam cu nevoile noastre de dependenta. Relatiile fraternale se constituie, de asemenea, ca un important mod de a invata cum sa rezolvam conflictele. Cand fratii si surorile se cearta, legaturile de sange si apropierea fizica ii obliga sa se vada unul pe celalalt in fiecare zi. Astfel, ei invata ca supararea nu inseamna neaparat sfarsitul relatiei lor si cauta sa negocieze termenii conflictului ajungandu-se, in cele din urma, la  o  solutie  acceptabila pentru fiecare din parti.

Aceste certuri fraternale ii invata, in special pe fratii mai mici, sa devina mai indemanatici in a percepe nevoile celorlalti, in a negocia pentru ceea ce vor sa obtina si sa faca compromisuri.

Astazi este acceptat printre specialisti faptul ca majoritatea tulburarilor psihologice sunt marcate de relatii conflictuale cu fratii si/sau parintii in copilaria timpurie, de aceea este important sa tinem seama de aceste legaturi atunci incercam rezolvarea situatiei conflictuale aparuta la un moment dat in viata unui om.

Iubirea de transfer

Transferul este una dintre manifestarile cele mai importante ale inconstientului, observata de Sigmund Freud in cadrul curei psihanalitice. Referindu-se la descoperirea sa, Freud spune: „Ce sunt transferurile?  Sunt reeditari, reproduceri ale tendintelor si fantasmelor care trebuie desteptate si constientizate prin progresul analizei; ele au ca trasatura caracteristica înlocuirea unei persoane cunoscute anterior cu persoana medicului” (1905, Cazul Dora, p.118).

El  subliniaza apoi ca transferul se produce spontan in mai toate relatiile umane, deci nu este inventia psihanalizei, meritul acesteia fiind numai de a-l fi descoperit constiintei, cadrul analitic stimuland aparitia lui. Exista mai multe tipuri de transferuri care pot avea loc în cadrul analizei, unul dintre ele fiind iubirea de transfer sau transferul erotic.

Freud considera ca iubirea de transfer reprezinta retrairea si reactualizarea in cadrul analitic a unor sentimente infantile si scheme relationale formate in copilarie, prin inlocuirea unei persoane din trecutul pacientului fata de care acesta a manifestat atractie, cu persoana medicului. Cu alte cuvinte, el considera ca fiecare om are propriu sau mod de a iubi, mod care s-a format inca de la inceputul vietii sale sub influenta factorilor ereditatii si a altor influente execitate asupra lui in copilarie de persoanele semnificative din viata sa. Aceste repetitii ale unor experiente vechi nu sunt insa constientizate de pacient, care nu-si aminteste obiectele libidinale ce au servit drept modele ale iubirii sale, si, din aceasta cauza, el tinde sa creada ca totul are legatura cu situatia prezenta si cu persoana analistului, in nici un caz cu tatal, mama sau cu alta persoana semnificativa din trecutul sau. Freud foloseste termenul de “acting-out” pentru a descrie aceasta tendinta a pacientilor de a repeta in actiune o situatie din trecut, mai degraba decat sa si-o aminteasca si s-o verbalizeze. In lucrarea sa “Observatii asupra iubirii de transfer” (1915), Freud compara aparitia fenomenului iubirii de transfer cu “o schimbare completa de scena, ca si cum s-ar fi declansat un joc printr-o realitate care a intervenit brusc, ca si cum ar fi sunat alarma de incendiu in mijlocul unei piese de teatru” (p.154), si atrage atentia psihanalistilor ca atitudinea pe care un/o analist/a trebuie sa o ia la aparitia iubirii de transfer este una de abstinenta totala, nu numai fizica, ci si fata de orice alta satisfactie pretinsa de pacient/a(preferinta, intimitate). Calea pe care analistul trebuie sa o urmeze, spune el, este calea de mijloc: nu se incurajeaza, dar nici nu se reprima iubirea, ci se mentine transferul care este tratat ca pe o situatie care va fi depasita in curand prin interpretarea acestuia drept ceea ce este si sublimarea sentimentelor de iubire. Person Ethel (1985) este cea care atrage atentia asupra dublei calitati a iubirii de transfer de a fi atat o mina de aur, cat si un camp minat.

De ce mina de aur? Simplu: pentru calitatea de o incontestabila importanta a acestui fel de transfer de a oferi analistului o recapitulare „in vivo” a unei  relatii din trecut in situatia prezenta, oferind, astfel, indicii asupra contributiilor pe care acesti pacienti le aduc in relatiile semnificative din afara cadrului analitic. In opera  „Compendiu de psihanaliza”,  Freud declara:  „Un alt avantaj al transferului este si ca pacientul ne prezinta in el cu o claritate plastica o buna bucata din istoricul vietii sale, despre care altfel, probabil, ca nu ne-ar fi dat decat informatii lacunare. In loc sa ne relateze doar, el parca interpreteaza in fata noastra.”(p.181). Astfel, sub protectia unei relatii in care pacientul se simte securizat, el poate sa-si inteleaga problemele pe care le are in legatura cu iubirea si sexualitatea.

De ce camp minat? Pentru posibilitatea ca aceste transferuri sa pregateasca ocazia pentru acting-out –uri de contratransfer, distrugatoare atat pentru pacient, cat si pentru analist si reputatia lui. Freud  avertiza  inca din 1915 ca psihanalistul „stie ca lucreaza cu cele mai explozive forte si are nevoie de aceeasi precautie si constiinciozitate ca si un chimist.”( „Tehnica psihanalizei”, pag.163).

Inteligența emotională

Ce este inteligența emotională?

Unul dintre episoadele cele mai impresionante prin care este ilustrat felul cum emoțiile unei persoane influențează pe cei din jur este relatat de Daniel Goleman în cartea sa “Inteligența emotionață”:

“La începutul războiului din Vietnam, un pluton american a trebuit să se refugieze într-o plantație de orez în toiul unui schimb de focuri cu vietnamezii. Dintr-odată au început să se îndrepte spre ei șase călugări. Perfect calmi și linistiți, călugării au intrat exact în zona de luptă.

“Nu s-au uitat nici în stânga, nici în dreapta. Au luat-o prin mijloc” își amintește David Busch, unul dintre soldații americani. “A fost de-a dreptul ciudat, pentru că nimeni nu i-a împușcat. Și după ce au trecut, mi-am pierdut orice chef de luptă. Nu mai vroiam s-o fac, sau cel puțin nu în ziua aceea. Și probabil că același lucru au simțit cu toții, pentru că toată lumea a renunțat. “

Conștientizarea faptului că emoțiile sunt contagioase are o importanță extraordinară în relațiile interpersonale și este primul pas în învățarea gestionării lor. Din această perspectivă, nu trebuie subestimată importanța pe care familia de origine o are asupra dezvoltării a ceea ce Goleman numeste inteligența emotională.

Definiția cea mai simplă a inteligenței emoționale este abilitatea unui individ de a-și identifica și gestiona propriile emoții în încercarea de a reuși atât în viața profesionala, cât și în cea privată.

Componentele inteligenței emoționale

Vorbind despre componentele inteligenței emoționale, Daniel Goleman distinge cinci capacități definitorii:

  1. Capacitatea de a identifica și monitoriza propriile stări emoționale , precum și de a înțelege legăturile dintre emoții, gânduri și acțiune- acesta fiind primul pas în obținerea controlului asupra emoțiilor.
  2. Managementul stărilor emoționale– controlul asupra lor sau abilitatea de a calma emoțiile negative (mânie, resentiment, indignare, furie, irascibilitate, tristețe, supărare, disperare, nervozitate, anxietate) si de a înlocui emoțiile indezirabile cu altele acceptabile- aceasta conferă persoanei capacitatea de a se reechilibra mai ușor și de a face față situațiilor dificile ale vieții.
  3. Abilitatea de a canaliza stările emoționale spre împlinirea unui scop anume/reusită în viață (motivația interioară)- presupune și autocontrolul emoțional pentru  amânarea recompensei.
  4. Capacitatea de a empatiza, de a arăta sensibilitate față de sentimentele altora și de a influența emoțiile semenilor.
  5. Capacitatea de a se implica în relații interpersonale satisfăcătoare, de a gestiona atât emoțiile proprii, cât si pe ale celuilalt, și de a se implica în acțiuni care favorizează schimbul de emoții pozitive.

Un nivel de inteligență emoțională ridicat conferă persoanei o doză de optimism, stăpânire de sine, capacitate de a empatiza cu celălalt, de a fi asertiv, de a avea aptitudini sociale (cpacitatea de a colabora și coopera cu membrii unei echipe, managementul conflictului, comunicare, influența socială), precum și un echilibru dinamic permanent în relația de cuplu.

Tehnicile de creștere a nivelului inteligenței emoționale sunt în strânsă legatură cu competențele descrise de Goleman și urmeaza traseul celor cinci nivele:

  1. Primul nivel este acela al evaluării acuratetei cu care o persoană știe să identifice emoțiile și felul cum acestea se manifestă atât la propria persoană, cât și la cei din jur. Se are în vedere capacitatea de introspecție și observare.
  2. Conștientizarea legăturii dintre starea emoțională a unei persoane și gândurile generate de acea stare, a faptului că dispoziția emoțională determină felul -sau mai bine zis “ochelarii” -cu care o persoană privește lucrurile care i se întâmplă. Emoțiile pozitive duc la instalarea unei dispoziții emoționale pozitive și la o gândire optimistă, inclusiv la generarea unei perspective mai largi asupra vieții și la  formularea mai multor soluții de rezolvare a unei probleme. Emotțile negativ duc la instalarea unei vederi pesimiste asupra prezentului și viitorului și poate chiar la instalarea depresiei.
  3. Reglarea emoțiilor –presupune în primul rând trăirea lor autentică (asa cum simțim și nu așa cum am fost învățați să gândim) și conștientizarea senzațiilor corporale asociate acestora (senzația de sufocare, creșterea ritmului cardiac, înroșirea feței, senzație de gol in stomac etc) urmată de asumarea responsabilității acestor trăiri, deschiderea spre acceptarea emoțiilor plăcute și neplăcute, precum și a realității situației în care te afli în prezent pentru a nu fi influențat de ceea ce ai simțit în situații asemănătoare din trecut.
  4. Dezvoltarea capacității de empatie. Există indivizi care sunt nativ empatici fără a fi depus vreodată vreun efort în sensul acesta- îi recunoaștem în acele persoane a căror privire pare că  ne merge la suflet și pune balsam pe rană.  De obicei, acestea au beneficiat în copilărie de proximitatea unor persoane la fel de empatice de la care au învățat comportamentul empatic prin imitație. Din nefericire, nu toată lumea a avut parte de asemenea experiențe benefice în copilărie și nici mai tărziu. Acest neajuns poate fi corectat prin exerciții de stimulare și creștere a capacității empatice. Empatia se poate manifesta atât la nivel cognitiv (parafrazarea pe un ton neutru, necritic a ceea ce spune interlocutorul pentru a vedea dacă am înțeles ceea ce gândește), cât și la nivel afectiv (presupune întelegerea simțirilor celuilalt pe baza a ceea ce afirmă.)
  5. Creșterea nivelului de adaptabilitate socială, condiție esențială a succesului în plan personal și profesional: dezvoltarea abilităților de comunicare prin tehnica jocului de rol;  învățarea comportamentului asertiv; tehnici de stăpânire a stresului (metode de relaxare); rezolvarea corectă a conflictelor în grup prin modelul “win-win” (toată lumea câștigă) prin negocierea unui compromis.
.