Religie

Argumente filosofice pentru învierea din morți

cropped-DSCN2453.jpg“Athenagoras a scris şi un tratat Despre Înviere, care ni s-a păstrat şi care nu este lipsit de interes pentru istoria raporturilor dintre credinta creştină şi filozofie.

Mai întîi, el afirmă că învierea trupurilor nu este imposibilă. Dumnezeu poate s-o săvârşească, căci cel ce a putut să creeze, poate desigur să redea viața celor pe care le-a creat; mai mult, poate chiar să vrea acest lucru, căci nu e nimic nedrept sau nevrednic de el în aşa ceva. Acest prim moment al oricărei apologii este ceea ce Athenagoras numeşte a vorbi “pentru adevăr”; al doilea moment, care trebuie totdeauna să-i urmeze primului, constă în a vorbi “despre adevăr”. În cazul de faţă, după ce s-a arătat că învierea trupurilor de către Dumnezeu este cu putință, acest al doilea moment constă în a arăta că ea va avea loc efectiv.

Trei argumente principale o dovedesc.

 Mai întâi, dacă Dumnezeu a creat pe om pentru a-l face să participe la o viaţă de înțelepciune şi să-i contemple neîncetat lucrările, cauza naşterii îi garantează omului veşnicia, iar aceasta, la rîndul ei, îi garantează învierea, fără de peisajcare omul nu ar putea să supraviețuiască. Athenagoras insistă asupra caracterului strict al acestei demonstrații, pe care nu o socoteşte doar probabilă, ci evidentă, fiind întemeiată pe principii sigure şi pe consecințele ce decurg din ele. Această dovadă este, singură, de ajuns.
De aceea, Athenagoras o propune în primul rând şi chiar protestează iritat împotriva celor care prezintă la început argumente care nu trebuie să vină decât pe urmă. De pildă, e greşit să se spună că învierea trebuie să aibă loc pentru ca să fie cu putinţă judecata de apoi, căci, dacă învierea are loc numai în scopul judecăţii, copiii morți la o vîrstă prea fragedă ca să mai poată face binele sau răul nu ar mai trebui să învie.

 Al doilea argument al lui Athenagoras se trage din natura omului, care este făcut din suflet şi trup. Dumnezeu nu a creat suflete, ci oameni, în vederea împlinirii unui scop. Trebuie deci ca istoria şi destinul celor două elemente care alcătuiesc acest tot să fie aceleaşi. Acest principiu l-a dus pe Athenagoras la formularea, în termeni neîntrecuți ca vigoare şi claritate, a unei idei de importanță fundamentală pentru orice filozof creştin: omul nu se confundă cu sufletul său, trupsci este îmbinarea sufletului şi trupului. Dacă ne gîndim bine, această teză a declanşat, chiar de la începuturi, obligația, de care gînditorii creştini nu vor deveni conştienti decît mai tîrziu, de a nu ceda mirajului  platonismului. Sau admitem, împreună cu acel Platon din Alcibiade, că omul este un suflet care foloseşte un trup şi, pornind de la acest principiu, vom fi treptat nevoiti să fim de acord cu tot platonismul; sau postulăm, împreună cu  Athenagoras, că trupul e parte esențială a naturii umane, şi atunci va trebui să ne alăturăm unei antropologii de tip aristotelic. Dogma învierii trupului constituie o invitație imperativă ca trupul să fie inclus în definitia omului; oricît de paradoxală ar părea la început această teză, pare limpede că dogma amintită a justificat a priori triumful final al aristotelismului asupra platonismului în gîndirea filozofilor creştini.

Să observăm cu atentie prima formulare întîlnită a acestui principiu: “Dacă mintea şi ratiunea s-au dat oamenilor pentru ca ei să poată cunoaşte lucrurile ce se arată minții – nu numai substanța lor, ci şi bunătatea, întelepciunea şi dreptatea eului care le-a dăruit -, e absolut necesar ca judecata rațiunii să dăinuie tot atîta vreme cât cauzele pentru care le-a fost dată rămân aceleaşi. Nu va putea dăinui dacă nu dăinuie lucrul care a primit-o şi în care sălăştuieşte. Or, acela care a primit minte şi raţiune nu e sufletul ca atare, ci omul. Trebuie deci neapărat ca omul, alcătuit din suflet şi trup, să trăiască mereu, şi aceasta nu se poate dacă el nu învie.

 Abia aici apare al treilea şi ultimul argument, şi el tot demonstrativ, dar condiționat mai ales de acceptarea primelor ejdouă: fiecărui om i se cuvine dreaptă simbrie – răsplată sau pedeapsă. Dacă acceptăm un Dumnezeu creator, pro­vidență a oamenilor şi plin de dreptate, va trebui să acceptăm şi dreapta judecată, urmată de sancțiuni; şi, de vreme ce nu sufletul, ci tot omul este cel care se arată vrednic sau păcătos, va trebui ca şi trupul să învie pentru ca omul întreg să fie răsplătit sau pedepsit.
Athenagoras a surprins deci în întelesul lor corect câteva date fundamentale ale problemei pe care o avea de rezolvat gîndirea creştină. Să facă deo­sebire între cele două momente ale oricărei apologetici: proba credibilității, prin respingerea argumentelor care vor să stabilească absurditatea credinței, şi să demonstreze rational şi nemijlocit adevărurile astfel postulate ca posibile; să facă deosebire între proba rațională şi apelul la credință: de aceea l-am văzut pe Athenagoras explicând învierea trupului fără să facă apel la învierea lui Cristos, chezăşie pentru orice creștin; să identifice obiectul însuşi al creştinismului cu mântuirea omului şi, drept unnare, identificarea omului cu întregul din care este alcătuit.”

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu

 

Turnul Babel la control

În cartea Genezei capitolul 11 se povestește cum au încercat oamenii să zidească un turn înalt până la cer și cum au fost împiedicați de Dumnezeu că-l termine. Este vorba despre turnul  din orașul Babel de pe vremea regelui Nimrod, primul oraș construit după potop. Intenția constructorilor, așa cum reiese din relatarea biblică, era să-și facă un renume și să nu mai fie împrăstiați pe tot pământul. 

turn Istoria arată că acest turn nu a fost niciodată realizat, iar relatarea biblică explică de ce: Dumnezeu însuși le-a stat împotrivă, încurcându-le limbile. Nu știm precis câte limbi au luat naștere atunci, nici dacă fiecare persoană prezentă la fața locului vorbea altă limbă sau existau grupuri care se  puteau înțelege. Cert este că aceasta întâmplare are o importanță mai mare decât pare la prima vedere. În primul rând a arătat faptul că atunci când oamenii sunt uniți și vorbesc aceeași limbă, pot înfăptui lucruri mărețe. Dumnezeu le-a încurcat limbile tocmai fiindcă exista o șansă reală ca ei să înfăptuiască ceea ce-și puseseră în minte. În al doilea rând, a scos în evidență faptul că dispuneau de o tehnologie comparativă cu cea din zilele noastre, cel puțin din perspectiva rezultatelor: un “turn până la cer” din vremea lor concurează cu un “zgârie-nori” din vremea noastră. Există un paradox aici: deși au trăit cu mult înaintea erei noastre și din punctul nostru de vedere erau limitați în gândire și tehnologie,  scrierile ebraice consemnează faptul că planul celor din Babel putea să fie dus la îndeplinire, deci dispuneau de metodologia adecvată.  La prima vedere, intenția lor pare lăudabilă și deosebit de utilă: un  turn înalt până la cer ar fi putut fi văzut de oriunde și ar fi putut servi drept reper oricărui rătăcit.

 Și totuși, de ce ar fi vrut Dumnezeu să le stea împotrivă?  Un asemenea turn i-ar fi putut ține uniți și i-ar fi ajutat să-și dovedească potențialul creativ. Astăzi știm că nu era posibil să ajungă până la locuința lui Dumnezeu, așa cum sugerează cartea Genezei. O posibilă explicație mulțumitoare pare să vină în urma descoperirilor istorice. Ruinele descoperite în zonă secole mai târziu par să indice faptul că turnul respectiv urma să fie un sanctuar dedicat unui zeu din vremea respectivă, Marduk. În acest caz, Dumnezeu, care e descris aproape în toate cărțile Vechiului Testament ca un Dumnezeu gelos și care se mânie în orice vreme, ar fi putut decide să le stea împotrivă fiindcă se răzvrăteau împotriva lui, fiindcă îl sfidau și-i dădeau lui Marduk cinstea cuvenită lui. Atunci când omul folosește cunoașterea pentru a se îndepărta de Dumnezeu sau, mai mult, pentru a-l sfida, e în pericol de a stârni mânia lui Dumnezeu, pare să spună povestirea respectivă.

Odată limbile încurcate, oamenii s-au aflat în aceeași situație ca la ieșirea din Eden: fiecare a plecat care încotro, pe cont propriu, fără putința de a se înțelege cu semenul său. Gândiți-vă că nu știți o boabă de swahili și mărșăluiți singuri prin Kenya, ce șanse de supraviețuire credeți că aveți?

Nu este de neglijat faptul că progresul omenirii s-a făcut în salturi uriașe abia după ce oamenii au înțeles că este nevoie de o limbă universală în care să-și comunice descoperirile științifice,  așa cum făceau, probabil, cei din Babel.

 

Pământul nevăzut și netocmit

        ″Citită cu interes peratologic, Facerea este o proiecție a libertății ca voință de limitare. Înaintea Genezei ″duhul lui Dumnezeu se purta peste ape″. Orice act demiurgic începe cu această plutire a s spiritului care-și aproximează fapta, dar pentru a nu rămâne simplă rătăcire, el trebuie să se determine făptuind cu adevărat.  Și cum orice act de demiurgie este o configuratio, o instaurare de limite modelatoare, determinarea divinului se consumă în Geneză sub forma limitelor puse dinăuntru. Vorba lui Platon despre Dumnezeu ca marele geometru se adeverește măcar în sensul peratologiei: Creația este un vast scenariu peratologic animat de voința divină a limitării.

În preajma Creației, duhul lui Dumnezeu se purta peste ape.   imagesApa însă nu este singurul element care premerge Creației. Mai există pământul și întunericul. Pământul, apa și întunericul sunt trei elemente ale indeterminării și ele îi stau Demiurgului în față ca o materie a modelării viitoare. Însă pământul, împreună cu marea, este faptă a Facerii din ziua a treia. De ce atunci pământul apare încă de acum, când Dumnezeu nu face, ci cumpănește doar o faptă viitoare?

Pământul care vine dinaintea genezei este altceva decât pământul creat, așa cum marea este altceva decât apa dinaintea creației. Pământul care stă alături de apă și întuneric ca element al indeterminării este materia nediferențiată în care nu a pătruns limita modelatoare. Textul grec ne spune că el era aoratos și akataskeuastos: ″gol″ și ″netocmit″ în varianta română. Exact tradus, aoratos nu înseamnă însă ″gol″, ci ″nevăzut″, ″ascuns privirii″, și el este așa tocmai pentru că trăiește în conjuncție cu întunericul; e indistinct.″

 

Gabriel Liiceanu, Om și simbol

 

Pericolul ramanerii in imediatul lui “aici si acum”

 

“Vine o vreme-si ea vine o singura data- cand esti invitat la o alta “nunta” decat cele obisnuite, cand grija judecatii finale prevaleaza asupra trebaluielii prin ograda proprie, cand e preferabil sa fii dur cu deprinderile si inclinatiile care te confisca in mod obisnuit, pentru a reintra in dialog cu reperele, uitate de regula, ale nevoii tale de eternitate.

Si, daca atunci cand vine o asemenea vreme gasesti o sumedenie de “scuze” pentru a te deroba, nu trebuie sa te mire ca intra deindata in joc mecanismele lui “prea tarziu”. “Invitatia” se suspenda, usile se inchid. In loc sa patrunzi in “sala de mese”, ramai intr-o sala a asteptarii fara termen, a exterioritatii indefinite.

Dar ramai acolo unde ai ales sa ramai. Nu “gazda” te-a exclus, ci propria ta decizie. Cu alte cuvinte, pierzi pe mana ta, dislocat de o incapatanata self-help agenda, in care securitatea personala si cea familiala iti epuizeaza toate resursele. Te irosesti in efortul de a (te) agonisi si iti pierzi identitatea in efortul de a o consolida in datele ei contingente. [ …]

Instalat in salahoria repetitiva a cotidianului, in cadenta grijilor curente, risti sa pierzi din vedere “timpul mesianic”.

In termeni heideggerieni, “a-fi-in-lume” (Inder-Welt-sein) ajunge, astfel, sa se margineasca la “ce e de procurat”, “ce e de facut”, “ce e urgent”, “ce e de neocolit” in activitatea de zi cu zi. A fi in lume e “a fi ocupat”, a fi sufocat de “griji”, a nu avea timp (o boala endemica a contemporaneitatii).

De fapt, e vorba  de a nu mai avea decat timpul “malaxorului” lumesc. Oferta “banchetului” e oferta iesirii din “timpul cronologic”, oferta regasirii timpului “mare”, timpul sarbatorii finale, al “imparatiei”, care reaseaza lucrurile in ierarhia lor adevarata. E timpul depasirii imediatului imperativ, timpul in care redescoperi experienta bucuriei si a libertatii. Iar a trai in acest timp recuperat sfarseste prin a se rasfrange si asupra timpului “mic”: sarbatorescul devine un model si pentru ocupatiile contingente, pentru viata pamanteasca in genere.”

Andrei Plesu – “Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste”
.