Invidia existențială

Vorbind despre fenomenologia și sociologia resentimentului, Max Scheler ajunge la un moment dat să trateze un subiect destul de interesant și nu îndeajuns de aprofundat în literatura de specialitate, anume despre invidia existențială. Există mai multe paliere care pot fi luate în considerare:

1. În primul rand este vorba despre o invidie născută din”apăsătoarea conștiință a inferiorității” cum spune filosoful, sau dintr-un complex de inferioritate, cum ar spune un psiholog. Cauzele complexelor de inferioritate pot fi multiple, dar aici mă voi referi la cele care țin de aspectul fizic: persoane foarte mici de statură, caracteristică ce nu poate fi corectată  și cu care individul trebuie să conviețuiască întreaga viață. Individia acestor persoane scunde pe cele înalte  este nelimitată și practic, nevindecabilă. Simpla existență și proximitate a persoanelor care le aduce aminte în mod dureros de ceea ce ei percep drept infirmitate le stârnește invidia, iar ceea ce este cu adevărat patologic este ca nu o recunosc ca atare, ci o deviaza spre alte aspecte ale persoanelor invidiate. De asemenea, ele cresc cu obisnuința de a invidia și acest lucru este direcționat și spre alte sectoare ale existenței lor. De exemplu, o persoană scunda invidioasa pe înălțimea alteia, nu-i va reproșa de obicei acesteia faptul că este înaltă, ci se va lega de orice alt aspect al ei sau al lui cu tendința vădita de a-i minimaliza calitățile sau chiar de a i le anula. Uneori, devierea este atat de îndepartată de ceea ce a cauzat inițial invidia, încât și celui mai experimentat psihoterapeut îi ia o vreme destul de lungă să o depisteze. În unele cazuri, sunt minimalizate chiar activitățile, cursurile sau persoanele pe care le admiră persoana invidiată.

 

2. Un alt domeniu în care se manifestă invidia existențială este cel al diferenței dintre generații: persoane în vârstă care le invidiază pe cele tinere pentru ceea ce au pierdut și nu mai pot avea niciodată: tinerețea cu toate oportunitățile ei. Nu toate persoanele în vârstă sunt invidioase, dar, de obicei, invidioșii sunt în acelasi timp și personalități histrionice (sau isterice, cum li se spunea mai demult). Femeile și bărbații histrionici sunt cei care pun mare preț pe înfățișarea lor și, în general, vor să fie în centrul atenției, ca atare monopolizează orice discuție, disturbând chiar orele de curs sau seminariile în timpul facultății, ori țin cu tot dinadisnul să iasă în evidență la locul de muncă. Ei își definesc identitatea de sine în raport cu aceste valori, sau mai bine zis non-valori, și evident că în pragul bătrâneții, atunci când aspectul fizic  se dergadează și când nu mai pot fi în centrul atenției  prin nimic deosebit, devin foarte invidioși pe cei care le-au luat locul. De asemenea, un bloc aparte este reprezentat de profesori, mai ales universitari, care se tem că vor fi  dați la o parte de colegii lor mai tineri, mai talentați, cu memorie mai bună, mai dinamici și mai carismatici. 

 

 

 

 

 

Social tagging: >

One Response to Invidia existențială

  1. O singură ființă stă pe peronul prăfuit căutând cu privirea ceva. Dar negăsind nimic în zare, pleacă privirea. Două lacrimi lucitoare sunt eliberate din zăgazurile inimii udându-i obrazul trist. Tristețea o cuprinde într-o manta neagră și grea. Îi îngreunează umerii gingași și îi acoperă trupul firav. Ochii verzi ca iarba se ridică din nou cu un pic de speranță pentru a privi optimiști spre orizont. O frântură de imagine pare să se arate în depărtare. O nălucă a unui tren vechi uitat de timp. Dar acea imagine îi dă ființei putere și o face să își ridice cu un pic de bucurie în suflet capul. Un zâmbet micuț îi înflorește în colțul gurii. Trenul se apropie încetișor. Ființa ridică gingaș bagajele aflate în praful gros al peronului. Dar pare prea firavă pentru greutatea lor. Cu bagajele în mâini, face un prim pas care o face să se încovoieze din cauza poverii pe care o poartă. Ființa pare istovită. Parcă și ultima picătură de viață a curs din ea. Dar speranță cu roți mari care se apropia de ea încetișor i-a dat putere să mai facă un pas și încă unul și încă unul. În sfârșit un tren vechi acoperit de praful și murdăria timpului oprește în gară. Ființa se apropie cu pași nesiguri lăsând în urma ei urme negre și grele. Niște scări mici i se arată în față ajutând-o să urce în tren. Dar, spre surprinderea ei, rămâne țintuită pe peron. Ființa nu are destulă putere pentru a merge mai departe pentru a se urca în trenul pe care îl aștepta istovită de atâta timp. I se pare că este o stană de piatră cate trebuie să rămână țintuită într-un singur loc pentru vecie. Încearcă să-și deschidă gura pentru a striga după ajutor. Dar buzele par lipite una de alta cu lipici fără șansa de a fi despărțite. Încearcă să facă ceva, orice pentru a atrage atenția cuiva. Dar nimeni nu o bagă în seamă. Câțiva oameni îmbrăcați în alb și negru trec pe lângă ea fără să-i arunce vreo privire. Într-un final, renunță. Trenul a plecat din gară spre alte meleaguri mai vesele.

Leave a Reply

.